Nu aş vrea, cinstiţi cititori şi cinstite cititoare, a folosi în sens peiorativ cuvîntul „primate“. Sînt doar biete, ipotetice şi nevinovate strămoaşe ale noastre. Aşa cum cu păcat nu vreu a mă sluji de cuvîntul „dihor“. E un animal fricos, prigonit cu nedreptate pentru damful lui. De aceea, rogu-vă, luaţi termenii aceştia ca pe nişte metafore şi citiţi acest prim paragraf ca pe un „disclaimer“.

Aceste daraveli fiind lămurite, să purcedem cu povestea, că drum tare lung a fost de la Sinaia!

Aflaţi că eram bine sănătoşi, într-o seară de Făurar. Călătoream liniştiţi cu trenul de la Buşteni la Bucureşti, de Valentine’s Day. Dar tihnă multă nu aveam în căldura insuportabilă şi miasmele de care numai CFR-ul e în stare, atunci cînd nu e crivăţ şi scrîşnirea dinţilor în vagoane.

Şi stăteam înghesuiţi pe sofale, pe culoare, în picioare şi pe jos, că mult drag adusese în week-end Sfîntul Valentin, pe Valea Prahovei. Dar la Sinaia, năpastă! Urcă în vagonul nostru o ceată de primate de Pantelimon, cu cercei în urechi şi inele pe deget. Purtau tricouri ce cu primejdie de rupere stăteau pe bicepşii lor, tatuaţi cu dame bine. Şi se îmbrînceau, şi rîdeau, şi de ceilalţi grijă nu aveau. Şi iarăşi, domni şi domniţe, mă rog să nu credeţi că mi-aş pune capul pe butucul gîdelui că din Pantelimon veneau primatele pocite. Dar se ştie, cartierul e vestit ca un loc unde pîrdalnice lucruri se întîmplă. Nici soarele nu răsare, dacă nu-l plăteşti. Cam ca în Rahova, Ferentari sau Ghencea. Iară primatele, oameni proşti se cheamă că erau. Că numai scîrbăvnicii şi mocofănii vorbeau nesocotind domniţele simţitoare ce stăteau şi îi cercetau cu teamă şi îngreţoşare. Iar domnii din cupeuri se prefăceau că nu văd şi nu aud de rău, de frică să nu se măsoare în luptă dreaptă cu primatele.

Şi fumau secăturile, şi beau răchie din PET, puturoasă şi ieftină, măcar că nesocoteau rî