Personal, trec printr-o perioadă de purificare media. Asta după ce luni şi ani de zile, fiind în situaţia de a scrie zilnic o cronică TV, am stat cu ochii aţintiţi în televizor, urmărind giumbuşlucurile unor personaje publice „din toate domeniile de activitate“, vorba limbii de lemn. Acum însă, de vreo jumătate de an, m-am cam lăsat.

Televizorul a cam devenit un soi de mobilă inutilă. E o situaţie oarecum similară cu lăsatul de fumat. Îţi vine cheful să-ţi mai aprinzi cîte-un Dan Diaconescu, să mai pufăi un Gigi Becali, dar tragi un fum şi ai o senzaţie de greaţă. Mă simt mult mai bine în starea asta de dezinformare profundă legată de viaţa şi activitatea unui Dan Diaconescu, ca să dau doar un simplu exemplu. Se mai întîmplă să vină vorba în cîte o conversaţie uşoară, de birou, despre o domniţă din show biz, care şi-a montat un sîn mai performant în sutien şi se lăuda exagerat cu asta pe un post de televiziune sau despre cutare politician, care a declarat despre nu ştiu care altul că „e idiot“, dar nu mă mai las impresionat. De fapt, nu mai am nici un chef să mă indignez în faţa mitocăniei, a prostului gust devenit politică de marketing, a awareness-ului de mahala pe care mai toţi cei care se cocoaţă pe scenă publică s-au prins că e profitabil să-l practice utilitarist. Mai mult, am început să fiu extenuat de indignare. Şi cred că, într-un anume fel, aici e de fapt problema: în acest cuplu tradiţional mitocănie-indignare, care a ajuns să funcţioneze defectuos în spaţiul public şi mai ales în forma lui agravată, care e media. Într-o logică firească, indignarea sancţionează mitocănia în vederea izolării şi eliminării ei; e un soi de anticorp al spaţiului public cu funcţie sanitară. Încet, dar tenace, indignarea ar trebui să elimine din organismul spaţiului public temele şi personajele nocive, viruşii şi microbii periculoşi. Ei bine, problema e că, într-un mod