De data aceasta va fi vorba despre alt fel de cotidian, mai puţin „hai-hui“ dar suficient de „socio“, un cotidian care va fi pîinea zilnică a profesorilor şi studenţilor ţării dacă actualul proiect de lege a învăţămîntului superior va trece aşa cum este el propus spre scurtă dezbatere publică chiar înainte de Paşte. Legea ni se prezintă ca exprimînd o „viziune“ a ministerului, una care împrumută elemente şi din alte încercări şi variante anterioare, dar care este mai „tranşantă“, căci „nu mai este timp de tergiversări“. Absolut de acord pînă aici. Dar exact despre această viziune tranşantă este vorba! În spiritul şi nu neapărat în litera sa, ea arată cam aşa:
1) „Autonomia universitară se exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice.“ (art. 110, aliniatul 3). Foarte bine...
2)...doar că actul fundamental al acestei autonomii, Carta universitară, prin care universităţile îşi „asumă responsabilitatea“ proprie, trebuie să fie aprobat de ministerul de resort. Mai mult, libera iniţiativă a universităţilor de a înfiinţa fundaţii sau asociaţii, implicit de a se asocia în acest sens, trebuie validată de Guvern. Este deci vorba, din start, despre o „autonomie bine temperată“ – ca să nu spunem bine controlată...
3) Să mergem mai departe. În art. 111 sînt enumerate obligaţiile universităţilor, după care, în art. 112, se precizează că „în cazul în care se constată nerespectarea obligaţiilor stipulate în art. 111, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului aplică, în termen de maximum trei luni, următoarele măsuri…“. Şi urmează o listă lungă de sancţiuni. Foarte bine şi asta. Dar cum se constată, cine constată, după ce criterii? Ei bine, asta nu se mai spune. Dar putem să ghicim: constată cine are puterea să o facă şi să aplice sancţiunile: adică ministerul prin reprezentanţii săi de frunte.
4) Aceeaşi ipocrizie şi în art. 11
