● Eu cînd vreau să fluier, fluier (România, 2010), de Florin Şerban.

Sub pojghiţa sa subţire de „minimalism“ (cadre lungi cu cefele personajelor; refuzul muzicii; imaginea granulată, „urîtă“, dar lucrată de virtuozul Marius Panduru astfel încît să fie frumoasă în „urîţenia“ ei), Eu cînd vreau să fluier, fluier e o melodramă de închisoare ca multe altele. În scopul de a-l face pe spectator să simpatizeze cu eroul-deţinut, foloseşte metode, în esenţă, cu nimic mai evoluate decît ale unei producţii de gen scoase de Warner Bros. în anii ’30. Personajul principal (George Piştereanu) e conceput integral în limitele unui prototip – „bruta sensibilă“, băiatul „rău“ care ar fi fost bun dacă i s-ar fi dat o şansă. Actorul umple foarte bine acest prototip (are ochii care trebuie – un pic înfundaţi, dar inteligenţi; se bîlbîie frumos – elocvent, ca să spun aşa –, iar capul lui ras e foarte expresiv din profil, atunci cînd se pleacă din cauza timidităţii), dar regizorul, Florin Şerban, şi co-scenaristul/producătorul său, Cătălin Mitulescu, nu-i dau nici o şansă să iasă un pic din limitele prototipului, să dea pe dinafara lui, să exploreze şi nişte trăsături de personalitate nereductibile la el. Preocuparea lui Şerban şi a lui Mitulescu de a gestiona eficient acest prototip (astfel încît lumea să se emoţioneze) e mai mare decît curiozitatea lor umană; o dovedeşte şi felul în care folosesc deţinuţi adevăraţi în roluri secundare şi de figuraţie – strict pentru culoare locală, pentru pitoresc: îi folosesc aproape drept recuzită.

Ca în multe filme de genul ăsta, prietenul şi protejatul eroului nu are altă identitate decît aceea, strict generică, de prieten şi protejat. Eroul mai are, desigur, şi un adversar – un băiat rău, care, profitînd de faptul că eroul mai are cîteva zile pînă la eliberare, deci nu-şi poate permite nici un pas greşit, începe să-l provoace (să-l lov