Recunosc. Urmăresc cu multă ciudă vînzoleala creată de periodicele rapoarte de evaluare pe justiţie ale Comisiei Europene. Ciudă, iritare, enervare. Să mă explic. De ani de zile, vedeta numărul unu a integrării României este Măria Sa, Justiţia. Instituţiile despre care se vorbeşte intens, pasional şi efervescent sînt ANI, CSM, DNA. Răsfăţaţii media sînt judecătorii, procurorii, ministrul Justiţiei, procurorii generali, membrii Înaltei Curţi. Uriaşa construcţie instituţională necesară unei cît mai blînde armonizări cu ale Bruxelles-ului complicate mecanisme este dominată copios de prea-prezenta Reformă în Justiţie. Politicieni, ziarişti şi şoferi de taxi (am enumerat liderii naturali de opinie în orice societate democratică) trag la subiectul respectiv ca fluturele înspre lampă. În aceeaşi perioadă, trec neobservate cîteva alte „mici“ construcţii instituţionale.

APIA, de exemplu, pre numele său complet Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură. De acolo vine coordonarea subvenţiilor directe la hectar pentru aproape un milion şi jumătate de români. Într-o perioadă relativ scurtă, au fost angajaţi mii de lucrători care au avut de pus la punct un mecanism la nivel naţional, bine coordonat, integrat informatic. A fost nevoie de mii de sedii în comunele patriei. S-au cumpărat computere, s-au printat ortofotoplanuri (fotografii din satelit), astfel încît tot fermierul român să îşi identifice parcela. Un milion şi jumătate de ţărani au fost nevoiţi să îşi deschidă cont în bancă. În paralel, şefii de la centru au fost schimbaţi mai des ca antrenorii din divizia A, în funcţie de partide şi coaliţii. Au rezultat întîrzieri în plăţi, oameni nemulţumiţi. Subiectul în sine a căpătat cîteva articole prin paginile 3 sau 4 ale ziarelor. Ştirea de deschidere a jurnalelor a fost constant tot despre justiţie, CSM, ANI sau DNA.

Mai enumăr, într-o ordine subiectivă,