„Fii atent la ăsta“ – i-am spus tatălui meu la ieşirea din restaurant, arătînd spre un domn gras care luase o scobitoare în gură şi ieşise cu ea din local arborînd o mutră mulţumită de om sătul. „Chiar aşa, umblă ăştia aici cu scobitorile-n gură?“ – l-am întrebat eu în continuare, nedumerit că în Fargo, Dakota de Nord nu toţi oamenii erau chiar aşa de civilizaţi pe cît păreau la prima vedere. Tatăl meu venise în America cu cinci ani înaintea mea, iar eu de-abia aterizasem. Aveam tendinţa să mă uit la orice american întîlnit pe drum cu admiraţie de parcă ar fi avut o aură în jurul capului. Scobitoarea din gura gentleman-ului cu pricina nu se potrivea cu stereotipul din mintea mea. A fost primul meu „şoc“ cultural la contactul cu „floarea Midwest-ului“. Asta se întîmpla acum 20 de ani.

De-atunci m-am dat pe brazdă. Şi nu în sensul că m-am apucat şi eu să merg prin oraş cu scobitoarea între dinţi. Pur şi simplu, aureolele pe care cu atîta naivitate le atribuisem concetăţenilor mei, au dispărut. Tatăl meu îmi explicase că scobitorile erau un fel de trataţie de după masă, aşa cum sînt bomboanele de mentă sau pastilele de ciocolată servite odată cu nota de plată. Scobitorile din restaurante sînt îmbibate cu aromă de scorţişoară şi le poţi ţine în gură şi o jumătate de oră că nu se duce gustul. Totuşi, mi-a venit greu să accept acest obicei. Şi acum, cînd îi văd pe unii cum se plimbă prin mall sau pe stradă cu scobitorile lor, nu mă abţin să nu zic în sinea mea: „ce nesimţiţi!“. Aromate sau nu, scobitorile sînt o modă specifică doar zonei. Tot aşa de specific, dar ceva mai răspîndit este şi obiceiul de a nu te îmbrăca adecvat pentru diferite ocazii. Odată am văzut la un spectacol de balet că doamna de lîngă mine venise încălţată cu cizme de cauciuc. La o nuntă, de fapt la masa dată după ceremonia religioasă, Randy, soţul unei prietene, a venit îmbrăcat în pantalo