Mitocanul sau ţoapa sînt personaje relativ des întîlnite în literatura noastră?

Să mă rezum numai la clasici. La Creangă, oamenii salută frumos, chiar dacă uneori li se întîmplă ca în zicala „Bună-ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat“. Şi ce frumos îşi dau bineţe personajele lui: „Bun întîlnişul, om bun!“ Pînă şi dracii vorbesc civilizat, cel mult un pic mai răstit, pînă şi dracii sînt pedepsiţi cînd nu zic „bodaproste“ după ce primesc de pomană. Iadul însuşi ţine cont de buna creştere. La Creangă mai apare ceva ce aparţine unei lumi cu fineţe înnăscută şi care a dispărut, cred, în zilele noastre: ruşinea, arta de a te înroşi, uneori chiar de a roşi în locul altuia. Nu poate exista frumuseţe de comportament în lipsa acestei, măcar metaforice, înroşiri. La Eminescu, de asemenea, pînă şi vicleanul copil de casă, Cătălin, e politicos şi atent. La Caragiale, ei, aici, într-adevăr, încep să apară mitocanii şi ţoapele, care uneori fac cuplu (deşi nu-i obligatoriu). Dar sînt mitocani care măcar mai aspiră la o lume manierată, pe care o imită stîngaci, ce-i drept, dar căreia nu i-au pierdut conştiinţa. Bădăranii de secol XIX şi din Belle Époque nu încremenesc în bădărănia lor, încă vibrează sufleteşte, caută ceva mai presus de ei sînt ridicoli, dar idealişti.

Pentru că v-aţi ocupat de literatura ultimelor două secole (iar literatura poate spune ceva şi despre societatea din care se inspiră) credeţi că numărul oamenilor prost crescuţi din societatea noastră a fost relativ constant sau au existat perioade mai bune şi mai rele?

Nu mă îndoiesc că variază. Azi proasta creştere e mai răspîndită ca oricînd şi e molipsitoare ca gripa. E curios că şi în epocile care au mizat pe politeţe şi bune maniere, cum a fost epoca victoriană, un scriitor ca Henry James pune în gura unui personaj o replică de tipul: „Niciodată bădărănia n-a fost atît de mare ca azi“. Or, noi