Discuţia despre violenţa la televizor şi efectele ei asupra telespectatorilor nu este atât de simplă precum pare.
Pentru unii, lucrurile stau foarte clar: o crimă prezentată la televizor - într-un film sau în programele de ştiri - le deschide în mod automat apetitul telespectatorilor pentru omor. O bătaie le cultivă instinctele belicoase. O palmă îi face doritori să dea şi ei palme. Este logica simplistă pe care o întâlnim şi la Oliver Stone, în filmul „Natural Born Killers", unde Mallory şi Mickey Knox (în special el!) devin criminali în serie, influenţaţi de imaginile violente de la televizor. De altfel, Tarantino, autorul scenariului, a şi refuzat să fie trecut pe generic, iritat de turnura moralizatoare-simplistă pe care-a dat-o Stone filmului său.
În realitate, nu există o cauzalitate aşa mecanică între violenţa de pe ecran şi comportamentul oamenilor. Nici măcar în cazul copiilor - unde lucrurile par simple. Toţi copiii au crescut cu basme, unde personajele se bat sau se omoară (de multe ori prin decapitare!), şi asta nu înseamnă că, atunci când au crescut, au devenit toţi bătăuşi sau criminali. Basmele, aşa „violente" cum sunt, contribuie mult mai mult la o educaţie sănătoasă a copilului decât o fac variantele emasculate, corecte politic, care au apărut în ultimii ani, unde, de exemplu, bunicuţa nu este mâncată de lup, ci doar se ascunde într-un dulap - de unde o salvează Scufiţa Roşie. Apoi, dintotdeauna cei mici s-au jucat cu soldăţei de plumb, săbii de lemn sau arcuri de jucărie. Asta nu înseamnă că au devenit mai violenţi sau că au căpătat psihologie de criminali.
Recent, Consiliul Naţional al Audiovizualului a dat publicităţii unui amplu studiu, intitulat „Reprezentarea violenţei televizuale şi protecţia copilului". Studiul pare profesionist făcut, iar autorii ne spun că au ţinut seama de tot felul de indicatori (de durată, de intensitate
