La Spitalul Clinic "Al. Obregia" din Bucureşti, unitate spitalicească de elită, haosul este perfect. Un medic ORL-ist este numit, pe criterii politice, manager general la un spital de psihiatrie. Managementul se derulează în spatele uşilor bine păzite de bodyguarzi, într-o izolare totală de restul cadrelor universitare din acest spital.
Tot în psihiatrie. La Spitalul Judeţean de Urgenţă, de şase luni medicii şi pacienţii pun mână de la mână şi fac posibilă administrarea pe ici pe colo a tratamentelor. Pentru că de la farmacia spitalului nu primesc nimic. Medicamentele de bază pentru acest tip de patologii - neuroleptice, antidepresive, hipnotice - lipsesc cu desăvârşire, deşi un bolnav psihic, privat de tratament, reprezintă un pericol pentru el însuşi, dar şi pentru cei din preajmă. Şefii secţiilor de psihiatrie de la Vaslui nu pleacă de la spital cu sacoşa, ci vin cu ea plină cu medicamente. Dar nu mai pot ţine pasul, căci rulajul este foarte mare: peste 400 de pacienţi lunar.
De la psihiatrie la o altă casă. Cea Naţională de Asigurări. Aici, totul e ca-n poveşti. Preşedintele celebrei case, apostolul mult aşteptat de asiguraţi şi neasiguraţi, se luptă ca un arhanghel să pună ordine în sistem. Informatizează sistemul sanitar într-o zi de vară. Achită datoriile spitalelor, dar nu ştie decât cu aproximaţie câte spitale sunt în România. Nu ştie că spitalizatul plăteşte medicamentele, materialele sanitare, investigaţiile - ecografii, CT, RMN... Şi chiar dacă i-au trecut pe la ureche oarece vorbe despre toate astea, preşedintele celebrei case le consideră ori minciuni, ori abuzuri şi, evident, le pune în cârca medicilor. Care oricum nu sunt buni la nimic pe plaiurile mioritice. Bagă bisturiul când nu e cazul. Dau tratamente fără nici o noimă. Şi, totuşi, câteva mii de medici români sunt omeneşte salarizaţi în ţări europene
