Soarta (sau, poate, întâmplarea) a făcut ca, de Paşte, o scurtă perioadă, să respir acelaşi aer cu suita prezidenţială care a năvălit peste Sinaia. E unul dintre motivele pentru care noaptea de Înviere şi masa de Paşte m-au găsit (iar) la Buşteni. Alături de familiile unui pedelist şi, respectiv, unui pesedist, la fel ca-n ultimii trei ani, dacă prezintă vreun interes pentru istericii care, spre exemplu, acum doi ani mă vânau prin cotloanele Mănăstirii Caraiman. Dar nu ăsta-i subiectul...
Sâmbătă dimineaţa, am fost invitat pe stadionul de care, să zicem, mă leagă nişte amintiri. Se rejuca, la nivel de old boys şi pe slow motion, înaintea unui meci de Cupa României, derby-ul local Carpaţi Sinaia-Caraimanul Buşteni (un soi de rivalitate acerbă, în mic, de tipul Poli Timişoara-UTA Arad, pentru curioşi). Deşi majoritatea actorilor cu burtici, chelii şi fire albe mi-au fost (oarecum) contemporani, am rezistat eroic tentaţiei de mă dezbrăca şi a mă face de râs, în faţa lui Ovidiu Ioaniţoaia, vreme de vreun sfert de ceas (mai mult sigur nu mă ţineau genunchii şi plămânii). Am dat, de gura unui prieten, lovitura de începere (n-a fost loc de refuz, m-am simţit penibil) şi am urcat în tribună. Acolo e locul meu.
Sinaia e, dacă stai să-i asculţi pe oficialii statului, unul dintre pilonii relansării turismului românesc. Dincolo de infrastructura dezastruoasă şi aspectul de mahala ţopească a oraşului, singurul stadion ar putea fi, într-o lume de oameni care gândesc, una dintre atracţiile staţiunii. Cândva, pe vremea când nea Nicu nu se omora cu investiţiile-n infrastructura sportivă şi snobii nu descoperiseră Poiana Braşov, cantonamentele echipelor de fotbal care se respectau treceau (şi) pe acolo.
Azi e o ruină. Şi a trecut, ca efect al unei privatizări tâmpite (da, făcută pe vremea când eram consilierul lui Muşetescu şi în ciuda încercării mele
