Prima zi din an e ca duminica de Paşti sau ca o după-amiază burgheză petrecută în Nisa: are gustul postapocalipsei de bucătărie. Străzile sunt goale. Nu auzi decât ecoul lăsat de părăsirea milioanelor de paşi care le-au invadat până atunci. Până în momentul în care s-au oprit şi îşi fac siesta cerută de excesul de miel şi cozonaci. Până atunci, în secunda în care scoţi capul pe balcon şi respiri în cunoştinţă de cauză. Unde sunt oamenii, adica perechile de picioare şi de mâini, unde e forfota inertă care antrenează viaţa de care nu ne dăm seama, autobuzele încărcate cu răsuflări şi griji, claxoanele nerăbdării, bagajele fugii temporare, camuflate în genţi, pungi de plastic, buzunare şi ghiozdane, sirenele, zgomotul invizibil al alergăturii universale?
În lipsa lor, liniştea are atâta forţă încât, celor neiniţiaţi, le poate rupe urechile.
E pauza perfectă în care poţi auzi bătăile inimii unei lumi întregi. Care stă.
De sărbători, oraşul gol poartă ca emblemă stupoarea tăcerii colective. Ascunşi în burta lui, locuitorii îşi trag sufletul, la unison, pregătind invazia de a doua zi. Până atunci, însă, urbea îşi spune, sieşi, propria poveste. Martorii sunt în plus.
Text publicat şi în Corso
Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Prima zi din an e ca duminica de Paşti sau ca o după-amiază burgheză petrecută în Nisa: are gustul postapocalipsei de bucătărie. Străzile sunt goale. Nu auzi decât ecoul lăsat de părăsirea milioanelor de paşi care le-au invadat până atunci. Până în momentul în care s-au oprit şi îşi fac siesta cerută de excesul de miel şi cozonaci. Până atunci, în secunda în care scoţi capul pe balcon şi respiri în cunoştinţă de cauză. Unde sunt oamenii, adica perechile de picioare şi de mâini, unde e forfota inertă care antrenează viaţa de care nu ne dăm seama, autobuzele încărcate cu răsuflări şi griji, claxoanele nerăbdării,