Nea’ Grişa, aşa cum îl ştiu prietenii, a ajuns să practice această meserie din întâmplare. Întocmai ca un pescar pasionat, a investit în „sculele“ sale o mică avere. Virgil Grierosu îşi aminteşte şi acum de coşarii copilăriei sale.
Plini de funingine, umblau prin mahalalele Iaşiului cu scăriţa după ei şi cu peria aruncată peste umăr. „Erau urâţi şi murdari, dar toată lumea îi iubea. Se spunea că este îndeajuns să vezi un hornar pe stradă şi să-ţi spui o dorinţă în gând pentru ca sigur să se-mplinească“, povesteşte nea’ Grişa. El adaugă că nu s-a gândit atunci la hornărit ca la o ocupaţie serioasă. Tânărul Grierosu avea alte planuri de viitor.
Titular în „echipa de aur“
Îi plăcea fotbalul şi chiar avea talent. A bătut mingea de la 12 ani, mai întâi ca junior, apoi, la apogeul carierei sale sportive, ca jucător titular la Politehnica. Era fundaş-stânga, în „echipa de aur“ a clubului, coleg cu Vasile Ianul, Vasile Simionaş, Emil Lupulescu şi Paul Costaş. „Pe 6 iunie 1969 am jucat la Braşov în finala contra Clujului. Am fost atunci la un pas să ajungem campionii României, performanţă neegalată de niciuna dintre echipele Politehnicii de până acum“, spune cu regret Grierosu. Doi ani mai târziu a fost nevoit să abandoneze o carieră promiţătoare. „În 1971 a fost accidentul acela parşiv. Dublă fractură la piciorul stâng, într-un meci fără miză. O partidă de verificare cu Oţelul. Medicii mi-au spus sec să-mi caut altceva de lucru pentru că nu mai puteam face performanţă“, a oftat nea’ Grişa.
O vreme a lucrat la Întreprinderea de Ţevi şi Profile, iar în paralel a arbitrat şi a fost observator federal la diverse meciuri. Prin 2004 s-a reprofilat. A devenit administratorul Stadionului „Emil Alexandrescu“ din Copou, fiind responsabil cu ordinea, curăţenia şi întreţinerea gazonului.
Inspirat de Prigoană
În 2008 a văz