Al patrulea roman cu subiect românesc, scris de Cătălin Dorian Florescu în limba germană, se inspiră din viaţa unei păpuşărese din Timişoara anilor `60. Zaira pare scindată între rolul de memorialistă a propriei vieţi de marionetă şi rolul de Şeherezadă a destinelor unor oameni prinşi sub vremurile secolului trecut.

Sunt anii `40 şi, în gara din Strehaia, sosesc nişte „vagoane pentru vite":„Din vagoane ieşeau mâini, cu zecile. Era linişte, numai mâini, atât de multe mâini peste tot. Un băiat a luat-o la fugă şi a strigat în faţa gării că în vagoanele pentru vite erau oameni. Pentru că nimeni nu voia să scape aşa ceva, au venit cu toţii pe peron.

Şeful gării i-a şoptit mamei la ureche: «E unul dintre primele trenuri, toţi vor fi deportaţi». Un murmur slab a străbătut vagoanele, apoi s-a înteţit. Mâinile se mişcau şi făceau semne. Glasurile nevăzute spuneau ceva ce noi nu înţelegeam. «Ce zic?», a întrebat mama. «Nici eu nu-nţeleg!», a răspuns Mişa. «Vorbiţi mai tare!», a strigat cineva. Am ascultat toţi cu atenţie şi am auzit limpede vocea unui bărbat. Un băiat a înţeles: «Vor apă!». Mama şi-a ridicat fusta şi a sărit pe şine. Lumea ţipa să se întoarcă, dinspre capetele trenului veneau încet nişte soldaţi, dar ea nu auzea nimic, nu vedea decât mâinile.

Mişa o implora să vină înapoi. Au implorat-o şi ceilalţi care o cunoşteau, numai eu tăceam, vedeam totul şi voiam să mă trezesc, dar n-am reuşit. A alergat spre unul dintre vagoane, mâinile se întindeau spre ea, a apucat una. Erau mâini mari, late, de bărbaţi, mâini de femei şi de copii. Soldaţii au observat-o şi s-au sfătuit scurt. Erau soldaţi români, nu păreau străini, chiar dacă purtau uniforme, ca şi nemţii. Mama fugea de la un vagon la altul, îşi ieşise din minţi. Lăsa mâinile s-o atingă, unele trăgeau de ea. Ea îşi întindea braţele în interiorul vagoanelor ca şi cum ar fi vrut să vadă cu ele ce se