Cu cîteva zile înainte de Paşte, celebra marchiză de Pleşcoi, domniţa de curte şi taine de la Palat, s-a trezit glumind, cică, despre cît de mişto ar fi să avem şi noi o dictatură luminată, dar şi despre faptul că nu e încă pregătită „să ia“ preşedinţia. Asta cu dictatura nu e deloc o idee rea, mai ales că a ţîşnit aşa, fîşneţ şi spontan, de sub coafura unui animăluţ politic de companie, care a dovedit în timp că se pricepe la republici şi moharhii, fie ele şi norvegiene, mai ceva ca la rujuri, pudre şi poşete Louis Vuitton al XIV-lea. Pe bune, de ce n-am avea şi noi, românii, o dictatură sau, mă rog, o preşedinţie luminată, ca o nuanţă platinată de la Londa? Ce, strică? La naiba, în fond, care e diferenţa dintre astea două, dragă, din moment ce, în ambele cazuri, tot la palat ajungi? Plus că s-ar asorta de minune cu toaletele marchizei de Pleşcoi, căreia lumina dictaturii i-ar pune în evidenţă rufele, pantofii şi poşetele. Mai rămîne doar să lansăm o dezbatere publică şi să ne hotărîm la o dictatură mişto, preferabil un model european, ceva vintage, că dictaturile astea ale noastre, autohtone, au cusături cu aţă albă, urzeli bizantine ieftine şi o croială balcanică demodată, cu care ţi-e şi ruşine, fată, să te sui în avionul de Bruxelles. Cum ar fi, de exemplu, o dictatură luminată pe genul Mavrocordat? Nţţ… Numai cînd te gîndeşti la ţoalele alea nasoale, nişte turcisme de doi lei, te-apucă greaţa. Cum ar fi să te afişezi în Parlamenul European cu aşa ceva? Ar rîde şi bulgăroaicele de tine. Poate că cea mai bună variantă ar fi cea a unei dictaturi ruseşti, ceva pe modelul lui Petru cel Mare, cu tăietură mai scurtă, care să interzică bărbile în politică şi să-i înmoaie la oase pe adversarii modernizării statului. Hm, parcă e totuşi nevoie de prea mult PR ca să impui, azi, în România, ceva rusesc de calitate. Mă tem că cel mai bine s-ar asorta cu specificul nostr