Nu a trecut decât un an şi ceva de când băncile româneşti, panicate de blocajul din pieţele interbancare internaţionale de după căderea Lehman Brothers, dar şi de „revelaţia“ că stau pe portofolii de credite nu tocmai grozave, au frânat violent creditarea. După ce au finanţat bula imobiliară în anii de boom, instituţiile bancare de la noi au redescoperit prudenţialitatea. Dintr-o dată şi-au amintit de noţiunea de client solvabil, în timp ce au dat startul unei goane după lichidităţi marcate de o competiţie acerbă a majorării ratelor de dobândă. „Reluarea creditării“ era doar o vorbă care să justifice presiunile pentru reducerea rezervelor minime obligatorii. Când s-au mai eliberat din aceste sume, băncile s-au repezit către statul flămând, văzut ca unic client potenţial solvabil pe termen lung.

Acum, că s-a calmat situaţia din pieţele financiare internaţionale şi s-a mai stabilizat şi economia românească, băncile încep să prindă curaj. Imaginaţia rămâne însă scăzută, astfel încât băncile se întorc la vechea dragoste: creditul ipotecar. Nu contează că activele imobiliare sunt încă supraevaluate. Nu contează nici că puţinii potenţiali clienţi rămaşi fără vreun contract de împrumut nu stau chiar pe roze. Creditul pe 30 de ani pentru cumpărarea unui apartament pare a rămâne în topul preferinţelor bancare. Diversele bănci comerciale îi invită binevoitoare pe români la noi credite, fluturându-le în faţă dobânzi mici şi rate reduse. Chiar au început să apară comparaţiile atrăgătoare care ar indica o „realitate“ a pieţei, potrivit căreia ratele la creditele bancare ar fi mai reduse decât chiriile.

Nici o vorbă însă despre perspectiva (inevitabilă) a majorării dobânzilor la diversele monede sau de riscul valutar la care se expun cei care contractează credite în euro, liră, dolar sau yen. După cum, în anii bulei speculative din imobiliare, depărtarea periculoas