Sau de ce, mai nou, face doamna crize

“Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” Aşa îşi începea Tolstoi romanul Anna Karenina. Scris între 1875 şi 1877 într-o Rusie măcinată de contradicţiile primare ale unei intelighenţii în formare, aflată sub dubla influenţă a unei culturi franceze iluministe şi a unui romantism german care germina tîrziu în faldurile extrem europene ale Rusiei, Anna Karenina este romanul unei schimbări de idelogie a sentimentului. Adulterul, divorţul, iubirea romantică erau în Rusia acelor ani (marcată deja de reformele europenizante ale lui Petru cel Mare), dar şi în Europa mijlocului secolului XIX, teme tabu. La fel, în Franţa, prin 1850, Flaubert a fost dat în judecată pentru publicarea romanului Madame Bovary, cea mai “dură” şi inacceptabilă scenă fiind aceea a unei scene de sex într-o trăsură care traversa Rouen-ul, scenă care oricum e camuflată şi distilată literar, în sensul că acţiunea erotică e ascunsă în spatele unor perdeluţe dintre care nu iese decît o mînă albă, erosul fiind sugerat de zgîlţîiturile trăsurii, de ochii răsuciţi în urmă ai trecătorilor, de mersul fără ţintă al birjarului printre butoaiele răsturnate de pe chei. Culmea, procurorul care a tunat şi fulgerat la tribunal, denunţînd romanul lui Flaubert ca fiind distrugător al moralei publice, era, cum s-a dovedit mai tîrziu, un poet frustrat, autor de stihuri priapice, pe care, evident, le publica sub pseudonim şi care, foarte probabil, a avut erecţii fabuloase citind Mme Bovary. Pe de altă parte, e evident că procedeele literare folosite de Flaubert – sugestia acţiunii prin consecinţe şi impresii – erau o formă de a înşela cenzura şi că, aşa cum se suprapun uneori în viaţă şi în literatură coincidenţele, această încercare de a-i păcăli pe cerberii literari ai imperiului lui Napoleon al III-lea