Competiţii dramatice şi replici mediocre: cam aşa s-a scris istoria Uniunii Europene de pînă acum. De prea puţine ori UE se ridică la înălţimea evenimentelor, cauză pentru Europa să piardă teren atît din punct de vedere economic, cît şi geopolitic. Tratatul de la Roma, din 1958, cel care a stabilit Comunitatea Economică Europeană, a fost marele pas înainte al Europei. Dar decizia de a crea o piaţă comună, fără o guvernare comună, n-a făcut decît să provoace noi probleme pentru viitor. Tot ce s-a întîmplat de atunci – extinderea la 27 de state şi crearea zonei euro – a mărit distanţa între retorică şi realitate. Patria euro a promis mai mult decît i-a permis istoria să facă.
Criza financiară din Grecia este ultimul exemplu al acestei distanţe. La bază, este o criză a „extinderii“; în cazul acesta, extinderea zonei-euro. Efortul fără precedent al disciplinei fiscale din 1990 – susţinut în Grecia de o contabilitate creativă – a favorizat grupul format din Portugalia, Italia, Grecia şi Spania (grup denumit injurios PIGS – englezescul pentru „porci“) să îndeplinească toate criteriile în 2002. Dar odată ce au intrat în Uniune, presiunea a dispărut. Cele mai multe dintre ţările mediteraneene au continuat să risipească bani, încrezătoare fiind că „piaţa“ nu-i va trage la răspundere.
Acum, Wolfgang Schauble, ministrul de Finanţe al Germaniei, a pus piciorul în prag. E adevărat, ultima concesie a Germaniei a fost un aranjament care ar asigura, la nevoie, o combinaţie de împrumuturi bilaterale din partea membrilor UE şi Fondul Monetar Internaţional, care ar salva Grecia de colaps. Dar aranjamentul este doar o măsură anticriză care ar avea impact exclusiv asupra Greciei.
Schauble pledează pentru o soluţie pe termen lung: un Fond Monetar European (FME) pentru a asigura împrumuturi de urgenţă către ţări cu nivel de risc ridicat, cauzat de datoriile externe.
