De unde nevoia morbida a discipolului de a-si nega si, adesea, elimina maestrul? Noica spune undeva ca, daca marele profesor, marele savant, marele creator nu ar muri, istoria ar fi in pericol de sucombare, oprindu-se la nivelul mintii maestrului. Am recitit, de Pasti, o carte cu adevarat interesanta. Este vorba despre o culegere de prelegeri academice pe tema "profesoratului" si "discipolatului" in istoria culturii, tinute de celebrul universitar George Steiner la Harvard - unde a beneficiat de o bursa Charles Eliot Norton in intervalul 2001-2002. Volumul - intitulat, in original, Lessons of the Masters ("lectiile maestrilor") si tradus in romana (de catre anglistul clujean Virgil Stanciu) drept Maestri si discipoli (Compania, 2005) - are ambitia sa defineasca, fie si indirect, identitatea profesorala sau ceea ce Steiner insusi numeste "misterul predarii". "Ce-i imputerniceste pe un barbat ori pe o femeie sa predea unei alte fiinte omenesti?" se intreaba, inaugural, autorul, promitindu-ne, desigur, un raspuns satisfacator la finele excursului sau critic prin istoria mentalitatilor europene, asiatice si americane. Daca raspunsul este, intr-adevar, satisfacator si, mai ales, daca Steiner ajunge la esenta enigmei din interiorul actului didactic, va las pe dumneavoastra singuri sa descoperiti, lecturind cartea. In ce ma priveste, m-as opri la o problema, sa-i spun, secundara, a volumului, a carei validitate imi era cunoscuta dintotdeauna, ca multora de altfel, ea traind in constiinta noastra sub forma unui stereotip cu valoare de axioma, dar care mi-a fost confirmata - istoric, asa-zicind - abia prin medierea exemplelor oferite de catre amintitul profesor. Mai devreme sau mai tirziu, toti discipolii isi "ucid" (simbolic, bineinteles) fostii maestri. Adulatia initiala a invatacelului pentru profesorul sau nu se stinge, ca o dragoste normala, treptat, pina la intrarea int