E normal ca o societate precum cea românească să fie mai puţin înclinată spre gândirea comunismului şi mai degrabă înspre modalităţi de despărţire (sau de „travaliu de doliu“) de comunism. Tocmai de aceea, răspunsurile lui Virgil Nemoianu despre stânga şi dreapta, despre comunism, nazism şi totalitarism în general, despre avantajele şi dezavantajele lor sunt stimulante. Pornesc de la valorile politice afirmate de teoreticianul (acum) american: principiul imperfecţiunii umane, principiul subsidiarităţii, respectul demnităţii umane şi memoria. Din această ierarhie decurge de altfel şi principala critică adusă stângii: „impoziţia cu forţa a lucrurilor bune“.

Acceptarea imperfecţiunii umane mi se pare o achiziţie esenţială a postcomunismului şi a posttotalitarismelor de orice fel. Principalul obstacol pe care îl întâlneşte orice voinţă politică melioristă într-o societatea este „imperfecţiunea umană“. Atunci când am rezerve faţă de programe politice sau revendicări revoluţionare, mă gândesc exact la aşa ceva. Cum reuşim să convingem o comunitate să acţioneze spre binele propriu fără să i-l impunem? Desigur, Rorty sau Habermas cred că putem face asta prin persuasiune. Aşa credeau şi cred fie unii dintre socialişti, fie unii dintre conservatori. Numai că până şi persuasiunea are dezavantajul ei: atrage atenţia asupra locutorului. Acesta se poate îneca foarte uşor în propriul cult şi, din sete de putere, ajunge să şi-o exercite indiferent de finalitatea ei. Ideal ar fi, aşadar, să îl încărcăm pe om cu câtă libertate poate duce şi, de ce nu, cu câtă are bani să cumpere.

Avem însă o altă problemă, pe care în ultimul timp o ridică fie antropologul Dan Ungureanu (în numărul 316 al Dilemei vechi), fie, pe situl vox publica, eseistul Vasile Ernu (Manifestul cărţii): cel al moştenirii comuniste. Mi se va răspunde că aleg doi oameni „de stânga“. Fie, dar cred că opin