În zilele Paştelui, la Cornu, s-a întâmplat să descopăr şi să citesc cu atenţie un text al lui Ioan Bianu, membru corespondent şi, mai apoi, preşedinte al Academiei Române.

E vorba despre o cuvântare rostită în 1891 la serbarea liceului Sf Sava din Bucureşti, unde Bianu era profesor. Titlul este aparent banal - "Despre cultura şi literatura română în secolul al XIX-lea". Textul m-a atras însă pentru că scoate în evidenţă, la un secol şi mai bine în urmă, fenomene româneşti care se repetă şi mecanisme ce s-au perpetuat dincolo de războaie sau revoluţii. Bianu spune că literatura română, ca şi cultura noastră în general, a evoluat sub trei influenţe.

Cea greacă, pe filiera fanariotă - activă până la 1821 -, cea franceză - prin profesorii aduşi aici, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar şi prin studenţii trimişi la Paris -, şi, mai timid la momentul respectiv, cea germană.

Însă, spune Bianu, "cultura naţională, în special cea literară, este produsă de dispoziţiunile, temperamentul, tradiţiile şi gusturile fiecărui popor. De aceea, cultura naţională este imperios necesar să se dezvolte în mijlocul poporului, în propriile lui instituţiuni de cultură şi învăţâmânt. Din cultura altor popoare se pot lua noi idei, modele literare şi artistice de bun-gust care însă trebuie cultivate şi dezvoltate după felul său propriu de a fi. Aici stă caracterul naţional al unei culturi".

După această aşezare teoretică, Bianu ajunge la momentul cel mai interesant al expunerii. El studiază două perioade de evoluţie culturală: cea de până la Unirea Principatelor din 1859 şi cea de după - până spre sfârşitul secolului. Concluzia lui e aparent surprinzătoare. După Unire, "lucrarea culturală şi literară a slăbit, s-a oprit şi, în unele privinţe, a dat înapoi." Trei ar fi cauzele acestui fenomen.

În primul rând, în noua conjunct