Recunosc, n-a fost meritul meu sa ajung la piesa. Ci a lui Joy care ne-a adunat pe toate patru de pe scarile coborate intr-un ritm batut cu cel putin 7 cm. Si asa am intrat. De fapt, primele note le-am cules adulmecand cartea dar cum trecuse destula vreme pentru a mai spera la o reproducere vizuala, vestea m-a luat prin surpindere fix in foaierul unei sali autohtone. Ne-am gasit rapid locul la acest prim spectacol cu publicul. Sunt scaune pe scari si zeci de flori in maini.

Flori ce se vor asterne pe scena transformata la final intr-un cosciug comun. Iminent cadru. Dar abia incepe, iar noi suntem aici pentru ca pustiul vrea sa ne arate cu o incapatanare molipsitoare cum e sa te bucuri de fiece zi numai a ta pana la capat. Un drum care pentru el e masurat atent de boala ce-i sta in cale. O cale nu mai lunga de 10 ani urmati doar de zile. Si pentru ca suferinta sa fie mai lina, ne deschide bratele un personaj absolut superb interpretat de Oana Pellea, Tanti Roz.

Ma aplec cu admiratie in fata unui Om frumos. Ii citesc Jurnalul si astfel o privesc cunoscand-o prin acele pagini. Realizez ca isi ajuta personajul cu tot ce-i adunat de-a lung si-n lat. E acolo pentru noi toti, nu doar pentru Oscar. Si impreuna valseaza pe ringul vietii pentru a ne obliga cumva sa ne holbam luand aminte ca fiece zi trebuie traita pe de-a-ntregul. Si de-i cu suferinta sa-i presaram cate o mana de ironie.. Cu totii vom fi Oscar, mai devreme sau mai tarziu. Nu vom fi niciodata pregatiti, dar macar ii putem asculta in liniste sufletul. Si impreuna cu el, povestea noastra. A muritorilor. Sa ne oprim din oftat, sa nu mai plutim in amaraciunea unui fapt divers, ci sa privim din afara noastra. Poate asa ne vom ajuta. Oana Pellea ne rostea in al sau Jurnal:

“Mama: cand esti nemultumita sau ti se pare ca ai probleme… cand vii acasa, pune mana dreapta la spate si incearca sa te desc