Eram săptămîna trecută blocat în traficul din Bruxelles şi ascultam liniştea. Nu exagerez: fiind şi zi de începere a Consiliului European, cu zeci de coloane oficiale, era o aglomeraţie de nedescris, dar era linişte. Nu liniştea aceea de să auzi greierii cîntînd, de fapt, nu se auzeau claxoane. Traficul din Bucureşti nu este mai aglomerat decît cel din alte oraşe, de la New York sau Paris la Roma. Doar excepţionalismul nostru pe dos ne face să credem că stăm în trafic mai mult decît alţii – „numai în România“, „tipic românesc“, rostite cu aerul că autorii ştiu sigur că aşa ceva nu se întîmplă în, să zicem, Slovacia sau Burkina Faso. Deci nu traficul în sine este coşmaresc, cît claxoanele. Folosirea permanentă a claxonului este semnul nesimţirii revărsate în capul celorlalţi. Şi nu vorbesc aici doar de ţoape şi mitocani, am prieteni buni, altfel oameni de mare bun-simţ, care nu se pot abţine să bage cîte un claxon doar pentru că cineva a greşit banda sau, pur şi simplu, cînd şoferul din faţă a oprit pentru că cel din faţa lui oprise. Nici aici nu sîntem excepţionali. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei care găsesc tot felul de banalităţi ca fiind „tipic româneşti“, dar claxonul nu zice nimic special despre noi ca popor, e doar un semn de stat slab: am întîlnit claxoane inutile şi la Chişinău, Sofia, ca să nu mai zic de Kiev. Şi în America şi în Belgia şi în Ucraina claxonatul aiurea e interzis. Diferenţa este dată de aplicarea regulii.

Acum trei săptămîni, colegul meu Matei Martin a publicat în Dilema veche informaţia care ar merita un „senzaţional“ la Dan Diaconescu: în 2009, poliţia rutieră a aplicat 76 de amenzi pentru claxonare neregulamentară. Într-un oraş care te agresează prin claxonare, poliţia a dat fix 76 de amenzi. Mai mult chiar, colegul meu l-a întrebat pe purtătorul de cuvînt Cristian Ciocan de ce atît de puţine. Răspunsul arată adevărata prob