Spre mijlocul secolului XX, Agatha Christie încă mai face să apară, în cărţile ei, femei de treabă gata să creadă în mirabilia ştiinţifice aflate din jurnalul de duminică, printre care capacitatea savanţilor de a transforma un om în broască injectîndu-i în glande substanţe potrivite. Desigur, doar credulii acordau ştiinţei aptitudinea de a produce „supranatural natural“, în acelaşi timp miraculos şi perfect explicabil tehnic. Însă credul sau nu, omul modern e înclinat să acorde ştiinţei o putere de a explica lumea mult superioară, dacă nu cumva excluzivă faţă de cea oferită de religie. Adevărata cunoaştere, obiectivă, universală e furnizată de ştiinţă. Religia ţine de convingere privată, de poziţii subiective, eventual iraţionale. Acolo unde cele două tipuri de înţelegere se confruntă, cea religioasă e îndeobşte dată la o parte, fiind socotită chestiune de credinţă, în vreme ce se consideră că ştiinţa oferă cunoaştere veritabilă. Credinţa ar fi, în cel mai bun caz, o formă de cunoaştere slabă.

În mentalitatea comună, unul dintre evenimentele fondatoare ale modernităţii rămîne opoziţia între religie şi ştiinţă, din care cea din urmă iese învingătoare, învinsa trebuind să se mulţumească cu un loc respectabil, dar tolerat în noua ordine a lucrurilor. Religia poate oferi desigur criterii morale, sens de viaţă, ideal, dar nu cunoaştere. Aşadar opoziţie, conflict sau ceea ce istoricii ştiinţei au numit „metafora militară“. E o metaforă care, spun ei, are încă destulă trecere, nu numai la publicul care consumă ştiinţă popularizată, teorii schematizate pînă la deformare, înfăţişate în şcoală şi în mass-media ca nişte adevăruri indiscutabile, ci chiar în anumite medii academice. Aici „prezentismul“ (judecarea ideilor ştiinţifice ale trecutului doar din unghiul stării prezente a cunoaşterii ştiinţifice) şi „internalismul“ (concepţie care exclude din dezvoltarea idei