Discuţia despre violenţa la televizor şi efectele ei asupra telespectatorilor nu este atît de simplă precum pare.
Discuţia despre violenţa la televizor şi efectele ei asupra telespectatorilor nu este atît de simplă precum pare.
Pentru unii, lucrurile stau foarte clar: o crimă prezentată la televizor – într-un film sau în programele de ştiri – le deschide în mod automat apetitul telespectatorilor pentru omor. O bătaie le cultivă instinctele belicoase. O palmă îi face doritori să dea şi ei palme. Este logica simplistă pe care-o întîlnim şi la Oliver Stone, în filmul Natural Born Killers, unde Mallory şi Mickey Knox (în special el!) devin criminali în serie, influenţaţi de imaginile violente de la televizor. În realitate, nu există o cauzalitate aşa mecanică între violenţa de pe ecran şi comportamentul oamenilor.
Nici măcar în cazul celor mici. Toţi copiii au crescut cu basme, unde personajele se bat sau se omoară (de multe ori prin decapitare!), şi asta nu înseamnă că au devenit toţi bătăuşi sau criminali.
Recent, Consiliul Naţional al Audiovizualului a dat publicităţii un amplu studiu, intitulat „Reprezentarea violenţei televizuale şi protecţia copilului“. Studiul pare profesionist făcut, iar autorii ne spun că au ţinut seama de tot felul de indicatori... Dar cum să deosebeşti violenţa benignă din desenele animate de cea rea? Căci una este cînd Jerry îi dă lui Tom cu o tigaie în cap, iar capul acestuia ia forma tigăii şi devine plat (pentru ca apoi să revină, printr-un efect comic, la forma iniţială) şi alta e cînd, în urma unei lovituri, ţîşneşte sîngele. Dacă judeci cantitativ, celebrul desen animat creat de Hanna şi Barbera este unul extrem de violent, pentru că cele două personaje se bat tot timpul. Autorii studiului publicat de CNA iau şi ei în calcul violenţa din basme, dar spun că problema este tocmai aceea că structura basmului pe c
