„Schwer-ţă-zan-a-id“ („e greu să fii evreu“!!)... M-am născut cu această vorbă în jurul meu, era aproape un vers într-un idiş care-mi va rămîne necunoscut.

De peste 70 de ani, pentru mine, dificultatea de a fi evreu în România constă în aceea de a nu mă putea identifica nicicum cu generalităţile, cu substantivele viguros articulate, deci nici cu „evreii“, nici cu „evreul“, nici cu „rromînii“, nici cu „străinii“.

Nu m-am simţit, de altfel, niciodată străin în ţara mea natală, cel mult un refuznik intelectual (şi stilistic!) al dictatorilor ei. Înainte de a fi evreu sau creştin – problema, în România, pentru un intelectual, e cum să fie democrat într-un stat în care libertatea e un nume emfatic dat unui libertinaj politic, sentimental, religios, cu ispititoare aspecte bonome. Nu e uşor nici să fii român – şi înainte şi după ’89.

M-am potrivit însă cu cîteva experienţe ale unor evrei, nu întîmplător scriitori:

cu Isaac Babel pe plan zonal,

cu Mihail Sebastian pe plan naţional,

cu Herzog al lui Saul Bellow şi Nathan Zukermann al lui Philip Roth ca eroi literari;

ţin la ei ca la rude de sînge, literatura e singura fiinţă care îţi dă putinţa de a-ţi alege o familie.

Fără a mă simţi superior, „ales“, ştiind de la Levinas că evreii sînt doar „cei care au ales“, mi-am asumat evreitatea – chiar sub cenzura tiranului care avea raţiunile ei de a o găsi convenabilă – în toate nuvelele Supravieţuirilor mele.

Eroul lor sînt chiar eu, chiar el,

acest băiat de Bucureşti, cu Bar Mitzvah în 1943 şi mesianismul internaţionalismului proletar în ’47,

deloc sionist, dar cu toate rudele emigrate legal în Israel, el rămînînd doar cu familia prietenilor şi iubitelor (evreice şi creştine, foarte importante cît cuvintele cu care scrii),

cu sfîşierile sale patetice – nu o dată fertile, alte ori inutile – între supunerea la