La 29 martie, metroul din Moscova a fost zguduit de două atentate sinucigaşe, care au omorât 39 de persoane şi au rănit alte 95. Prima explozie s-a produs în staţia Lubianka (o ţintă simbolică, situată în apropierea sediului temutului Serviciu Federal de Securitate, succesorul KGB), în jurul orei 8 dimineaţa, în timp ce a doua deflagraţie s-a produs 40 de minute mai târziu, la staţia Kulturi Park. Autorii au fost femei kamikaze, ambele din Daghestan: primul a fost comis de Mariam Magomedov, o tânără profesoară de informatică în vârstă de 28 de ani, iar al doilea de Dzhennet Abdurakhmanova, de numai 17 ani, văduva unui militant rebel, ucis anul trecut.

Atentatele, revendicate printr-un mesaj video de către Doku Umarov, un lider al gherilei cecene, au readus în atenţia opiniei publice tradiţia „văduvelor negre“, care au însângerat Moscova începând din iunie 2000. Şi totuşi, cele mai recente atacuri kamikaze nu reprezintă decât vârful aisbergului unui conflict care continuă mocnit de câţiva ani şi care, astăzi, pare să fi inflamat tot Caucazul de Nord. Totodată, identitatea celor două teroriste ne arată o dimensiune complet nouă a unui conflict vechi: rezistenţa cecenă încetează să mai fie o gherilă exclusiv naţională, transformându-se într-o insurgenţă regională. Dar cum

s-au întâmplat toate acestea?

Rebranduirea gherilei cecene

Primul instinct al insurgentului este acela de a-şi studia atent inamicul şi de a se adapta, speculându-i slăbiciunile. Liderul gherilei cecene, Doku Umarov, confirmă din plin această tendinţă. El a înţeles că funcţionează într-un mediu în care doar cei conectaţi vor putea supravieţui. Într-o lume a reţelelor, războiul a devenit el însuşi interconectat, totul reducându-se la cine este conectat cu cine şi în ce scop. Campaniile armatei ruse din cele două războaie care au devastat Cecenia în ultimii 20 de ani au decimat