Într-o noapte am plecat pe străzile Bucureştiului în căutarea oamenilor fără casă. Am însoţit, de fapt, o echipă a unei organizaţii neguvernamentale – Samusocial. Am împărţit pături, medicamente, supă şi ceaiuri calde, împreună cu Narcis Mica – medic, şi Cezar Răcaru – şofer. „Mai întîi – mi-au spus cei doi – mergem la cei pe care-i cunoaştem.“ Şi am pornit către Piaţa Domeni. Acolo se adăpostesc cîţiva oameni ai străzii pe care organizaţia îi are în evidenţele ei de ani de zile.
Cîinii şi chitara
Silvia e îmbrăcată în nişte pantaloni, peste care şi-a tras o rochie şi un sacou jerpelit. Pe cap – o basma. Femeia iese dintre două barăci unde şi-a amenajat un culcuş din haine şi cartoane. Înaintea ei, însă, au ieşit cîţiva cîini. Aveam să aflu că Silvia e „femeia cu cîini“. „Una e Bela, Dulapu’ uitaţi-o acolo, Gina… care am găsit-o şi pe asta… iar restu’ e parveniţi. Le-am dat o dată să mănînce şi n-au mai plecat!“ Rîde răguşit. În total sînt cinci cîini. Silvia vorbeşte despre ei ca despre „dragostea ei“: „Astea sînt dragostea mea! Şi eu a lor! Că să ştiţi că ţine la mine. Cînd mi-e rău mie, ei vine şi mă spală pe faţă, nu se dezlipeşte de mine, sub nici o formă!“. Cu limba împleticindu-se de alcool sau de frig, femeia mai ţipă, din cînd în cînd, la animalele care roiesc în jurul ei. O mai trag de fustă sau se urcă pe ea cu labele din faţă, cu chef de joacă. „Gina! Hai, staţi cuminţi! Ce aveţi?...“
Dulapu’ – aşa cum îi spune unuia dintre cîini (cel mai mare!) – a fost luat de hingheri cu ceva vreme în urmă. Ştiţi ce a făcut Silvia? S-a plîns în stînga şi-n dreapta, a strîns zile la rînd fiecare bănuţ pe care-l primea şi şi-a recuperat cîinele de la adăpostul de la marginea Bucureştiului, unde cine ştie ce soartă ar fi avut. „Nu pot să stau fără ei. Unii oameni sînt răi, mai îmi aruncă lucrurile, da’ cu animăluţele astea mă mai destind şi eu.“ @N
