Deşi nu a trecut prea mult timp de cînd am explicat pe larg, sub „pălăria“ acestei rubrici, de ce nu (mai) scriu cronică de teatru propriu-zisă, dintr-aceea în care cititorului i se spune cum e piesa, ce a făcut din ea regizorul şi cum au jucat actorii (ori poate că a trecut deja vreun deceniu şi nu mi-am dat seama, relaţia cu timpul devenind, de la o vreme, la fel de complicată ca şi relaţia cu un om), deşi credeam că nu doar pe mine însămi, dar pe nimeni în lume nu mai interesează părerile despre arta scenei emise aşaaa, de amorul numitei arte, întrucît cei ce o practică oricum nu le citesc decît ca să se delecteze cu înjurăturile semnatarului la adresa altora şi să se indigneze cînd ele vizează ograda lor personală, deşi, scurt pe doi, ziceam în sinea mea şi în urechile amicilor că... gata, am isprăvit cu cronicăreala şi cu croncăneala, ia să ne apucăm de lucruri mai serioase..., iată că viaţa – vorbă pe care, în general, greu mă abţin să nu o spell-ez precum domnul Radu Cosaşu în a sa minunată pastilă de vieaţă lungă-scurtă, plăcută, inteligentă, hazoasă, tristă şi haioasă, ce mai încolo şi-ncoace: vie –, iată, care va să zică (fără virgulă) că ajung să-mi iau vorba înapoi şi... să mă întorc de unde plecasem. Este însă – va fi –, în Dilema veche, un nou început, pentru că, de fapt, aici nu am (mai) făcut niciodată cronică-cronică; opiniile despre teatru desfăşurate sub genericul „Viaţa scenei / scena vieţii“ nu îmbrăcau (nu voiau să îmbrace) cu nici un chip canonul descrierii feluritelor compartimente ale spectacolului, cu nelipsitele adjective de serviciu şi obligatoriile concluzii despre „bunătatea“ sau „răutatea“ acelui spectacol. Am făcut asta, ani de zile, în Teatrul, apoi în Teatrul azi, în Rampa, în Scena, în Ziarul de Duminică; în Dilema altceva îmi propusesem să fac. Trebuie să recunosc însă că, în mod (aproape) inconştient, am simţit tot timpul lip