Purta o bluză roşie, sport şi avea părul blond, cam la 170 de cm de asfalt. Mergea calm, puţin înclinat spre stânga, cu un avans de ap. 100 de metri faţă de mine, pe strada Polonă. În mâna dreaptă avea două roţi de bicicletă. Nu puteam să disting marca, nici măcar culoare, dar mi-au atras atenţia, ca de fiecare dată când văd o bicicletă sau vreun element de bicicletă. Am făcut stângă spre scara blocului, acolo unde bicicleta mea, un hibrid marca Trek – cu cadru Alpha White Aluminum şi roţi Alloy hubs; Bontrager 750, alloy 32-hole rims – era legată de balustradă, între parter şi etajul 1.
Lipsisem 25 de minute.
Incredibil! Roţile Alloy hubs au dispărut. Nu se poate! Doar e Vinerea Mare, urla disonanţa din creierul meu. Oamenii sunt mai buni azi, mai generoşi, mai cu frică de Dumnezeu, ce naiba. Eram la primul stadiu dintre cele cinci ale supărarii.
Am zbughit-o înapoi pe Polonă, spre direcţia tipului cu bluză roşie şi roţi în măna dreaptă. Eram deja la al doilea stadiu. Il uram pe individ, vroiam să-l prind şi să-mi fac dreptate. Imi imaginan cum îl apuc de bluza aia roşie şi îi smulg roţile din mână, pentru simplul fapt că sunt ale mele. Dacă are tupeu să comenteze, îl şi pocnesc, mi-am spus, deşi n-am pocnit pe nimeni din copilărie.
În câteva minute am fost la intersecţia dintre Polonă şi Dacia.
Nu se poate din nou. L-aş fi ajuns până acum, n-avea cum să meargă aşa repede. Era momentul să-mi reproşez că nu luasem bicicleta cu mine. Ce-o fi fost în capul meu? Cu ea mă duc la serviciu, în vizite, la piaţă şi cam peste tot, timp de 10 luni pe an.
Fir-ar să fie, tipul sigur a făcut stânga sau dreapta pe una din strazile de care eu trecusem gâfâind.
M-am lamentat câtorva prieteni faţă în faţă, şi altora la telefon. Nu mai era nimic de făcut, cu excepţia instalării depresiei. Mersul pe jos, taxiul şi transportul în comun nu sunt pe
