După cum ne spune Monitorul Oficial, o serie întreagă de companii şi persoane particulare au investit sume substanţiale în campania electorală a marilor partide, ediţia 2009. Monitorul Oficial spune, evident, varianta oficială, dar sponsorul Robert Negoiţă declară că a dus la PSD bani cash; ne putem gândi, aşadar, că e posibil să nu fi numărat bine cei 320.000 de lei declaraţi... Şi poate că la fel ca deputatul Robert Negoiţă mai sunt şi alţii.

Peste tot în lumea civilizată, politicienii, membrii şi simpatizanţii „dau bani la partid". Dar, în timp ce în sistemele pluraliste consolidate politicienii primesc funcţii şi/sau perspective de ascensiune politică, iar membrii şi simpatizaţii au şansa de a vedea aplicată seria de politici publice pentru care au votat, în România răsplata victoriei în alegeri nu are nici o legătură cu ce şi-au dorit alegătorii partidului x sau y, care a devenit de guvernământ. În România, răsplata victoriei în alegeri se referă exclusiv la politicieni şi la contracte mari pentru clienţii lor.

Problema, cu efecte profunde, ţine de captivitatea politică în care se zbat toate instituţiile-arbitru ale statului. Dacă Fiscul, Curtea de Conturi sau aşa-numita Autoritate Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice ar funcţiona exigent şi imparţial de la o legislatură la alta, cu siguranţă că mulţimea de contracte cu statul acordate fără licitaţie s-ar rări simţitor. Dacă toate aceste instituţii ar fi mai atente, de pildă, la straniile coincidenţe ce l-au adus în postura de rege al patinoarelor de plastic pe consilierul PDL Gabriel Silaghyi, câştigător de contracte de circa 70 milioane de euro în nouă luni, cu siguranţă că statul ar fi obţinut, în toate oraşele implicate, preţuri mai bune. Dacă Fiscul, Curtea de Conturi, Agenţia pentru Achiziţii Publice şi ceilalţi şi-ar îndeplini an de an misiunea, ar fi mai