În prima fază a copilăriei, asociam Paştele cu sunetul făcut de bătutul covoarelor. Probabil că prima oară cînd am auzit acel zgomot cu ecou, venit de pe la vecini, am întrebat ce face aşa iar cineva mi-a răspuns că vine Paştele şi lumea bate covoarele. Eu oi fi reţinut doar prima parte a ideii, aceea că vine Paştele. Şi în mintea mea, Paştele căpătase forma unui fel de broască ţestoasă uriaşă, cu o carapace metalică (înrudită, nu ştiu cum, cu ceainicul de pe aragaz), care urca, pas cu pas, scările de ciment din capătul străzii unde locuiam. În reprezentarea mea, zgomotul fiecărei lovituri a bătătorului era de fapt sunetul făcut de fiecare pas cu care ţestoasa urca treptele. Pentru mine, aşa venea Paştele.

Curăţenia dinaintea sărbătorii îmi aduce aminte şi de femeile care, în acele vremuri, ajutau în casă la dereticat şi gătit. Era Maria, săsoaica – cred că o chema Schuster – cu obrajii ei roşii ca nişte mere. Se pricepea în special la gătit dar uneori, mai ales înainte de Paşte, ajuta şi la curăţenie. Maria lucrase şi în casa Philippide, la fratele cunoscutului scriitor. O ajuta la treburi pe cumnata lui Alexandru Philipide, o cucoană simandicoasă cu o talie invidiată de toate doamnele din Cîmpina şi care se pare că a şi fost descrisă de Philippide în romanul său Floarea din prăpastie sub numele de Viorica. Vecinii o puteau vedea pe doamna Philipide la geam scuturînd cu o graţie exagerată cîrpele de praf, cu mîinile înmănuşate şi un turban pe cap, împotriva prafului. Toată lumea se întreba cum de-şi păstra acea siluetă incredibilă deşi toţi o ştiau de mare gurmandă. Ei bine, Maria, servitoarea, „dădea din casă“, cum se spune astăzi, şi a dezvăluit alor mei şi probabil şi altora prin casele cărora mai mergea, marele secret al doamnei Philipide. Cică după fiecare masă copioasă şi de cîte ori se întorcea din vizitele de pe unde era tratată cu tot felul de bu