Faptul că nu a speculat la maximum cazul Voicu ne face să credem fie că dorinţa sa de a anihila cu adevărat practicile clientelare şi corupte din politică şi administraţie nu este atât de puternică pe cât am sperat, fie că pur şi simplu nu se poate lupta cu „sistemul“. Probabil că ambele sunt adevărate: PDL este şi el în mare parte produsul clasei politice româneşti, aşa cum o ştim şi nu o iubim – obsedată de propria bunăstare, ruptă de electorat, stând confortabil în turnul ei de fildeş, absorbită de afaceri şi avidă de sinecuri. Are, ce-i drept, administratori capabili ca Vasile Blaga şi lideri oneşti, serioşi şi muncitori până la epuizare, ca Emil Boc; a reuşit să atragă şi intelectuali cu convingeri politice solide, ca Sever Voinescu şi Cristian Preda, dar nici unii, nici ceilalţi nu alcătuiesc o masă critică. Iar subordonarea faţă de finanţatori rămâne în continuare periculoasă. Retragerea lui Traian Băsescu în planul secund după prezidenţiale se simte destul de dureros la nivelul imaginii partidului. Aşa se face că PDL, blocat de lipsa sa de pasiune şi convingere şi de dificultăţile guvernării, nu a putut profita de scandalul din jurul lui Cătălin Voicu, relansându-se în forţă ca alernativa curată şi eficientă la practicile reprobabile consacrate de PSD în viaţa publică românească. Pur şi simplu nu a avut forţa s-o facă.

Mai mult, dacă dăm crezare presei, partidul a constatat cu stupoare, după ce a primit rezultatele unor sondaje de opinie, că alegătorii colegiului 19 din Bucureşti nu sunt încântaţi de niciunul dintre politicienii pe care PDL ar fi dorit să-i propună drept contracandidat al Lilianei Mincă şi că ar fi mai degrabă atraşi de personalităţi din afara politicii – precum Teo Trandafir. Mai mare palmă dată politicienilor nici că se putea, chiar dacă ar fi trebuit să ne aşteptăm la o astfel de reacţie din partea celor care l-au votat pe Piedon