● Drumul / The Road (SUA, 2009), de John Hillcoat.
Bazat pe romanul lui Cormac McCarthy (premiat cu Pulitzer în 2007 şi tradus la noi de Irina Horea pentru Editura Humanitas), Drumul e o ficţiune post-apocaliptică neobişnuit de sobră. Regizorul, John Hillcoat, pare să se fi gîndit, mai degrabă, la Tarkovski (cel din Călăuza) decît la filmele hollywoodiene de gen (dintre care cele mai recente sînt Legenda vie din 2007 şi Cartea lui Eli din 2010). Avem parte de obişnuiţii canibali fioroşi, dar Hillcoat e atît de grijuliu să nu senzaţionalizeze, să nu ieftinească viziunea unui scriitor de prestigiu, încît diluează detaliile horror ale cărţii. În cea mai mare parte a timpului, pe ecran nu sînt decît două personaje – un bărbat şi un copil (nenumiţi, la fel ca în carte). Aceştia merg spre ocean, bărbatul (Viggo Mortensen) împingînd un cărucior cu toate bunurile lor. Acolo speră să găsească nişte semne de civilizaţie sau măcar de viaţă non-umană, dar speranţele sînt slabe – în urma misterioasei catastrofe care a adus lumea în halul în care e, totul e mort sau pe moarte: atunci cînd, fugind de canibali, bărbatul şi copilul se adăpostesc într-o pădure, sînt cît pe-aci să fie omorîţi de copacii morţi care se tot prăbuşesc, iar atunci cînd ajung la ocean, bărbatul nu-i poate prezenta copilului decît sfîşietoarea scuză „îmi pare rău că nu-i albastru“. Gama cromatică, ce merge de la alb murdar la gri, dar nu mai departe (cu excepţia flashback-urilor cu momente de dinaintea catastrofei), e ca o garanţie a anticomercialismului, ceea ce nu înseamnă că post-apocalipticul e mai puţin pictural aici decît în alte filme.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!
Copilul a văzut multe la viaţa lui (s-a născut după catastrofă) şi şi-a văzut tatăl făcînd multe – atunci cînd simte privire
