Inevitabil, în meseria (profesia, dacă vreţi) asta de jurnalist, unul dintre cele mai mari riscuri e să devii cinic şi calculat. Oamenii despre care scrii nu mai sunt oameni, ci “subiecte”. Precum o specie anatomică, numai bună de disecat, analizat, cercetat, documentat, clasificat.
Şi un risc şi mai mare e să oboseşti. Să ajungi să lucrezi după şabloane. După stereotipuri. Să-ţi închipui că poţi să caracterizezi un om – un “subiect”, de fapt – doar după informaţiile lapidare ale unui comunicat de presă venit de la Poliţie, ori după declaraţiile colaterale ale unor martori care doresc să fie interesanţi.
Omul dispare pur şi simplu din ecuaţie şi tot ce rămâne e “subiectul”. Iar dacă “subiectul” nu e suficient de bun pentru a prinde prima pagină, atunci îl mai ajustăm. Cu urmările şi consecinţele de rigoare.
Desigur, acum e necesar un studiu de caz. Nu-l fac eu, ci Heinrich Boll în “Onoarea pierdută a Katharinei Blum” (editura Polirom, 2009).
“Personajele şi acţiunea acestei povestiri sunt inventate. Dacă din zugrăvirea unor practici ziaristice au reieşit cumva asemănări cu cele ale ziarului Bild, aceste asemănări nu sunt nici intenţionate, nici întâmplătoare, ci inevitabile”, eşti avertizat încă din deschiderea cărţii.
Iar povestirea curge apoi frust, lapidar, în viteză, precum un subiect de presă pe care nu ai avut prea mult timp la dispoziţie pentru a-l documenta. O menajeră, Katharina Blum, se prezintă la Poliţie, pentru a-şi mărturisi crima. Victima? Un ziarist de la JURNALUL (mai exact Bild). Vina lui?
Acela de a scrie despre presupusa implicare a Katharinei Blum într-o reţea de spărgători de bănci şi ajutorul acordat de ea unui periculos criminal urmărit de mai toată poliţia şi agenţiile secrete ale fostei Germanii Federale. Desigur, articolul se doreşte a fi de “front-page” (de pagina 1, pentru cei mai puţin iniţiaţi). Chia
