Mă gândesc la faptul că, atunci când am văzut filmul, am avut sentimentul clar că nu e despre ceva ce se întâmplă în incinta închisorii, ci mai ales despre ceva ce se întâmplă în afara ei, în fiecare zi, în România.

În film, dramatismul e dat de autenticitatea condiţiilor de viaţă ale puşcăriaşilor transformaţi temporar în actori. În viaţa noastră de zi cu zi, dramatismul e dat tocmai de lipsa lor.

Filmul e, pe de o parte, despre imposibilitatea multora dintre noi de a duce la bun sfârşit o bună intenţie altruistă. Asta şi din cauză că nu ştim să o comunicăm altfel decât imperativ, dar şi din cauză că ceilalţi nu prea sunt dispuşi să o asculte sau să participe la ea. Ba chiar, adesea, sunt predispuşi să se opună. Din principiu. Sau din educaţie. Sau din obişnuinţă.

Genul ăsta de reacţie larg împărtăşită îi transformă de multe ori pe cei care au curajul unei iniţiative în ciudaţi. Mai ales dacă insistă sau persistă să facă binele. În faţa opoziţiei normale, ei devin anormali. Se trezesc în mod insidios într-o postură eminamente defensivă, în care trebuie să justifice încontinuu de ce vor să facă bine, de ce nu stau liniştiţi în banca lor, ca toată lumea, într-o perpetuă renegociere a răului cotidian. Devin inadecvaţi şi pot avea parte de represalii. Nu pot să nu mă gândesc cum toţi promotorii celui mai important deziderat postdecembrist, deconspirarea Securităţii, au devenit, pe rând, de la Corneliu Coposu la Ticu Dumitrescu, inamici publici ai unor mase de oameni „de bine“ pentru care binele înseamnă doar băltirea în răul devenit singurul mod de viaţă cunoscut.

Filmul mai poate fi privit însă şi din alt unghi, acela al relaţiei multora dintre noi cu lumea. În film, confruntat cu opoziţia celorlalţi, eroul principal alege să-şi facă dreptate singur, în sensul în care să-i oblige pe toţi ceilalţi să cânte cum le fluieră el. Chiar şi cu ciobul d