Cînd, la începuturile lui 1990, mass media a început să vorbească la noi despre Eminescu numindu-l „cea mai ilustră victimă a cenzurii comuniste“, ea nu făcea decît să repete un scenariu mitizant, cu succes verificat la publicul românesc. Eminescu – poetul naţional, adică – figura reprezentativă pentru identitatea românească – fusese, adesea, personajul asupra căruia se proiectaseră aspiraţiile, spaimele, insecurităţile şi toate cele visate (dar nemărturisite) ale românilor despre sau pentru ei înşişi. „Cea mai ilustră victimă“, aşadar, dintr-un – subînţeles – popor de victime. Resorturile justiţiare erau puse în mişcare de mecanisme de psihologie colectivă cu angrenaje simple, dar astfel disimulate îndărătul unei „misii nobile“. Exemplele pot continua. În iarna lui 1991, ilustrul eminescolog Petru Creţia era victima unei agresiuni suspecte; nr. 7/1991 al revistei 22 îşi titra articolul despre aceasta „Securitate contra Eminescu“ (autor: Victor Bârsan): oricît de condamnabil ar fi fost, în sine, incidentul, el avea un impact mai mare – socotise ziaristul – dacă era aşezat în interiorul unui complot general al forţelor răului (din obsesiile şi cotidianul lui 1991) împotriva figurii dominante a valorilor naţionale. Identificarea unui complot împotriva lui Eminescu (indiferent care sînt complotiştii şi raţiunile lor) aşază totul sub aura unui scenariu cosmic, care îi deresponsabilizează pe actanţi, împarte simplist lumea în călăi şi victime, cere dreptate, îndeamnă la intoleranţa pedepsitoare a vinovaţilor (care nu sîntem, niciodată, fireşte, noi, cei buni...), aduce în scenă eroii justiţiari. Cea mai ilustră figură a panteonului naţional românesc devine, în această logică – repet: mitizantă, subiectivă şi săracă, în esenţa mecanismelor sale – cea mai ilustră victimă.

Nu pentru că, în realitatea istorică a biografiei sale, Eminescu ar fi fost victima dovedită