Două teorii majore ale conspiraţiei alimentează discursul imaginar din politica românească a ultimilor 20 de ani. Prima: conspiraţia din decembrie 1989. A doua: conspiraţia ungară. Fiecare, cu motivaţiile şi exagerările şi ei. Dar şi cu fisurile ei.

Să începem cu teoria conspiraţiei din decembrie 1989. Un şir de evenimente şi coincidenţe stranii petrecute în acele zile stă la baza unei construcţii logice aparent fără fisură. Aceasta ar suna cam aşa: pe fondul apatiei românilor, un grup de conspiratori, susţinuţi de la Moscova şi probabil făcînd parte din KGB, au pus la cale un plan diabolic de a prelua puterea. Cîteva mii sau chiar zeci de mii de provocatori sovietici, deghizaţi în turişti, aprind scînteia protestelor. Odată cu trezirea Bucureştiului şi fuga lui Ceauşescu – pusă la cale de aceiaşi conspiratori – grupul susţinut de Moscova preia frîiele puterii, apare la televiziune şi, în ascuns, pune la cale a doua fază a planului: diversiunea teroriştilor. Poporul este ţinut în tensiune maximă, pînă cînd conspiratorii reuşesc să lichideze elementele din Securitate care deţineau dovezile apartenenţei lor la KGB (vezi uciderea grupului Trosca la ordinul generalului Militaru), îşi consolidează puterea în teritoriu şi, în cele din urmă, îl execută pe Ceauşescu, în chiar sfînta zi de Crăciun – faptă de care numai nişte bolşevici atei ar putea fi în stare. Diversiunea teroristă, menită să ţină populaţia ocupată şi Armata în stare de alertă, costă mai multe vieţi decît protestele împotriva lui Ceauşescu. Dar conspiratorii au nevoie de sînge pentru a-şi legitima puterea şi a se proclama „emanaţie“ a revoluţiei.

Nu cumva, însă, această teorie este prea simplă pentru a fi în întregime adevărată? În primul rînd, despre un asemenea plan ar fi trebuit să ştie nu numai conspiratorii KGB-işti, ci şi mulţi ofiţeri din Armată, poate chiar din Securitate, care să pu