Ziua conspiraţiei cade în România în fiecare zi. Unii dintre cei care o sărbătoresc cu sfinţenie sînt politicienii şi comentatorii politici. Mulţi politicieni şi o parte dintre comentatorii politici! Şi în cazul unora, şi în cazul celorlalţi există mize şi explicaţii ale unor asemenea comportamente cvasi-pioase.

De ce folosesc politicienii mitul conspiraţiei? Făcînd media reacţiilor care utilizează retorica de tip conspiraţionist, răspunsul care se detaşează clar este următorul: pentru că le foloseşte! Bănuiala mea – deşi, mai ales, speranţa mea! – e că nu sînt mulţi politicienii care cred într-adevăr în conspiraţii. Ei ştiu însă şi, dacă nu ştiu asta de la bun început, învaţă cu siguranţă în timp că poveştile vag misterioase, naraţiunile conspiraţioniste, dacă sînt bine plasate, vînd foarte bine. Succesul de piaţă al conspirativitelor nu ne spune nimic semnificativ despre întemeierea în/pe realitate a unor asemenea poveşti, ci despre utilitate (pentru cei care lansează sau vampirizează astfel de scenarii de interpretare) şi despre naivitatea multora (şi anume, a celor care sînt dispuşi să primească, în chip de explicaţii şi, mai mult, de justificări, conspiraţiile). Realist vorbind, abundenţa evidentă a liniilor de interpretare în cheia conspiraţiilor pledează mult mai mult în sensul ideii că diversele evenimente – care sînt, de multe ori, explicate prin două sau mai multe „conspiraţii“ contradictorii unele cu altele! – nu sînt supuse într-o măsură atît de mare unor presiuni şi determinării de tip conspirativ. Şi mai realist vorbind însă, valoarea de adevăr a conspiraţiilor este ultimul lucru de care sînt preocupaţi, de pildă, politicienii atunci cînd fac uz de o retorică din această specie.

Conspiraţiile sînt eficiente şi produc dividende pentru cei care umblă cu ele – spre exemplu, în sensul notorietăţii sau, cuantificabil, la vot – tocmai p