Au trecut 20 de ani. S-a înălţat unul la doi ani, pentru consum, după atâţia ani de pâine pe cartelă. Mari, luminoase, cu oferte şi tam-tam la deschidere - supermarketurile după model occidental. S-au construit baruri, restaurante, terase. Au trecut 20 de ani în care am învăţat să ne înregimentăm, să plecăm capul, să vorbim fără să spunem nimic.
Erau strânşi în jurul unei bănci, undeva pe o stradă în apropiere de locul unde odinioară se ridicase temuta Bastilia. Se-auzea muzică şi ei se repezeau pe trotuar şi începeau, unul câte unul, dansul. Îşi contorsionau braţele, se aruncau pe ciment, îşi frângeau picioarele. Curat, armonios, ca într-un spectacol de balet. Pentru mine, mişcările erau perfecte. Dar ei se opreau şi apoi o luau de la capăt. În zilele următoare, am regăsit dansul de stradă în piaţa de lângă Centrul Pompidou, lângă atelierul Constantin Brâncuşi şi pe diverse alte străzi. Puşti de 14, 15 ani, fete şi băieţi, dansau cu frenezie, fiecare expunându-şi stilul în faţa celorlalţi, ca la un concurs cu juriu. M-am obişnuit repede cu ei, la fel cum m-am obişnuit cu tinerii care făceau pantomimă, cântau la diverse instrumente sau obiecte - care mai de care mai ciudate (se jucau cu sunetele scoase de un lighean) sau stăteau înşiraţi pe scările lungi de lângă Sacre Coeur şi de aiurea, cu blocul de desen pe genunchi, trăgând linii, contemplând umbre, făcând schiţe. Mi-am amintit de vremea când - eram în liceu pe-atunci - ne strângeam „la Statuie“, în faţa Palatului administrativ, şi fredonam odată cu cei care cântau la chitară „Fată verde cu părul pădure“...
Nervul
Mi-ar plăcea mult să-i văd pe stradă, oriunde, cântând, repetând fragmente din vreo piesă de teatru trecută în bibliografia de sesiune, încercându-şi creionul pe portrete sau prinzând frânturi de realitate. Mi-ar plăcea să-i văd dansând sau alegându-şi un colţ de tr
