Am încercat să trec dincolo de disconfortul pe care îl pot trezi înjurăturile anonime de pe net. Te obișnuiești și cu asta, pînă la urmă. Acum am ajuns în faza în care îi compătimesc, puțin, pe autorii măscărilor și mesajelor pline de ură . Îi compătimesc pentru că am încercat să-i înțeleg. Dincolo de respingerea normală, de senzația că trebuie să ne ferim de murdărie, pînă la urmă și producătorii de mizerii nesemnate sînt oameni. Cu nevoi, dorințe, tristeți și neîmpliniri. Mai ales neîmpliniri. Pentru că un om împlinit, cu o viață normală, plină, cu niște realizări personale nu are cum să stea toată ziulica pe internet ca să înjure. El are ce face, are cu cine vorbi, comunică altfel decît prin flegme electronice. Înjurăturile vin din frustrare și din neîmplinire. Poate că ar trebui să-i înțelegem, în ultimă instanță și pe acești nefericiți: nu au satisfacții personale, nu au bucurii, realizări, nu le place slujba pe care o au (dacă nu au pierdut-o). Nu au nici un fel de bucurii și li se pare nedrept ca alții să aibă ceea ce ei nu au. Li se pare frustrant ca unii să se bucure de ce fac, să aibă prieteni, să apere valori, să se simtă bine la slujbă, să ajungă cu drag acasă, la o familie normală care-i iubește și pe care o iubesc și ei.

Există un tip extrem de nefericit și de neîmplinit din Arad care mă înjură ritmic, indiferent de ce scriu pe blog. Știe că nu-i vor trece comentariile, dar el înjură. Așa se mai liniștește, așa poate merge mai departe în viața lui chinuită de neîmpliniri. Aș vrea să-l ajut cumva, îmi pare rău de el. Așa că, de acum, cînd îi văd înjurăturile parcă mă simt și eu mai ușurat: omul își urmează terapia, deci, nu e nimic grav, nu a făcut nici un gest fatal. Dacă aș avea cum i-aș plăti niște ore la psiholog, să i se explice că nu numai din cauza celorlați nu se împlinește, ci și din cauza sa. Ar fi, cred, o soluție.

Am dat exemp