Gabriel Berca este numele cel mai sonor care paraseste barca liberala, de la marea ruptura a grupului Fltur - Stoica - Solojan. A fost prefect, secretar general al guvernului, iar acum este senator.
Mai mult, era unul dintre liberalii cei mai prezenti in studiourile de televizune, una dintre cele mai agresive voci antiPD-L. A avut si PSD astfel de pierderi grele. Sa ne amintim numai de cei doi fosti ministri Marian Sarbu si Cristian Diaconescu.
Fiecare dintre ei a fost acuzat, la plecare, de oportunism, de vanarea unor interese personale. In fiecare dintre cazuri, dezertorilor li s-a adus aminte ca partidul i-a facut ceea ce sunt. "Organizatia l-a propus prefect al judetului (Bacau n.red.), l-a propus secretar general al guvernului, eu m-am batut sa obtina un loc de senator intr-un colegiu unde sunt primar", i-a spus Romeo Stavarache lui Gabriel Berca.
De partea cealalta, plecatii se apara cu principiile pe care nu si le pot incalca, cu lipsa de comunicare, cu faptul ca nu se mai regasesc in partid sau ca acesta nu le-a sustinut proiectele. La prima vedere cel putin, rabinul le-ar da dreptate si unora, si celorlalti. Dar oare pana unde trebuie sa mearga fidelitatea fata de partid si de unde incepe obligatia de a fi fidel propriilor proiecte si credinte?
Este adevarat ca accesul la functii importante depinde de decizia partidului, insa, in mod normal, promovarea ar trebui conditionata strict de competenta. Cu alte cuvinte, desemnarea in functia de ministru, prefect, secretar de stat sau candidat intr-un colegiu n-ar trebui sa fie o favoare, ci o consecinta a competentei persoanei respective. Si atunci e in egala masura avantajoasa pentru partid si politicianul promovat.
Din pacate, insa, in general, competenta este ultimul criteriu avut in vedere la o astfel de desemnare. Nu-mi aduc aminte de vreo fapta de ma
