Aflu, de curînd, că Teo intră în politică. Nu e o premieră. Există o sumedenie de antecedente: actori sau cîntăreţi care devin parlamentari sau obişnuiţi ai show-urilor politice, gazetari care se angajează în viaţa de partid sau candidează pentru fotolii europene, ca să nu mai vorbim de poeţi, prozatori, muzicieni etc., gata să se ofere votului public, să slujească patria cu alte mijloace decît cele cu care îşi slujesc vocaţia dintîi. În fond, e dreptul lor. Orice cetăţean – zice Constituţia – are dreptul să aleagă şi să fie ales şi, pînă la un punct, decizia cuiva de a se implica în treburile cetăţii are un ce lăudabil. Ceea ce însă mă preocupă nu e atît saltul în politic al unor artişti sau vedete de televiziune, cît, uneori, motivaţia lor reală sau, alteori, confuzia de planuri în care se complace societatea românească. Motivaţia unora pare să fie impură. Angajarea politică poate fi luată, în anumite cazuri, drept o soluţie la îndemînă pentru depăşirea unui impas de carieră sau a unor crize instituţionale. Intri în tagma politicienilor ca să îţi relansezi notorietatea sau ca să-ţi ajuţi teatrul, spitalul, emisiunea, şcoala ş.a.m.d. Mai gravă încă mi se pare confuzia de planuri. Politica e percepută ca o profesiune universal accesibilă, potrivită în mod special pentru naturile histrionice. Graniţa dintre studioul de televiziune, pagina de gazetă, scena de teatru şi scena politică e de o flexibilitate neliniştitoare. Rolurile acestor „piese“ (distincte totuşi) sînt interşanjabile.

Chiar şi fără să opteze pentru o carieră politică la vedere, gazetarii se comportă frecvent ca nişte politicieni: susţin, mai mult sau mai puţin făţiş, un partid sau altul, se pronunţă competent cu privire la substanţa unor decizii guvernamentale sau parlamentare, pun în discuţie, de pe poziţii de partizanat, orice personalitate a mediului politic. Pe de altă parte, moderatorii m