Radu G. Ţeposu, Mariana Marin, Ion Stratan, Ioan Flora, Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Gheorghe Crăciun, toţi au plecat foarte devreme... V-aţi gîndit vreodată ce destin tragic a avut generaţia ’80? Ce-a mai rămas, socialmente vorbind, din generaţia dvs.?

Toţi, dar absolut toţi cei care au plecat au lăsat cărţi care sînt convins că vor conta oricînd în literatura română. Nu e o consolare. E o părere de rău mai mult că n-au mai avut timp să scrie. Au dispărut la maturitate atunci cînd opera unui scriitor începe să se rotunjească. Crăciun şi Lăcustă au apucat să lase cărţi prin care anunţau sclipitor începutul acestei rotunjiri. Nedelciu n-a avut această şansă. Am rămas cîţiva prieteni, supravieţuitori ai generaţiei ’80. Socialmente, cum spui, toţi cei care la un moment dat se plîngeau prosteşte că n-au loc de optzecişti pot răsufla uşuraţi. Dar, dacă e nevoie, le pot cere scuze nemulţumiţilor că n-am dispărut toţi, să eliberăm de noi nerăbdătoarea antumitate a literaturii române.

Mai ţineţi legătura?

Cu unii da, cu alţii nu. Cu Florin Iaru şi cu Dan Stanciu mă văd la Caţavencu. Iar cu ceilalţi din partea cu da vorbesc la telefon. Ne sunăm fie din motive curente, fie ca să ne mai auzim. Ca semn de recunoaştere întrebuinţăm şi azi formula: „Ce mai faci, dom’ – urmează numele mic, rostit cu aceeaşi intonaţie ca pe vremuri – ?“. De obicei ne dăm telefoane „de bine“, dar cînd aflăm că i s-a întîmplat ceva rău vreunuia dintre noi, ne căutăm imediat unii pe alţii, la fel ca pe vremuri. Pot trece luni de zile între două conversaţii, dar eu – şi cred că şi ceilalţi – simţim că între noi există aceeeaşi aşteptare ca pe vremea cînd eram studenţi şi reluam într-un azi de atunci o conversaţie începută ieri. Dar chiar şi cînd e vorba de cei pe care îi evit dintr-un motiv sau altul, între noi a rămas prietenia de odinioară pe care nici un incident, oricît de ne