În România toată lumea e de dreapta (minus Victor Ponta), dar toată lumea vrea să lucreze la stat. Că e vorba de neveste de milionari, de staruri TV, de stâlpi ai cluburilor de noapte sau de intelectuali apostoli ai anarhismului, aspiraţia generală pare să fie banul statului. Asta arată, în mod înduioşător, ce credit mare are statul: se vede că nu am trecut, ca în Ucraina (cel puţin deocamdată), printr-o perioadă în care statul să nu-i plătească cu lunile pe cei din sectorul public, chiar dacă se împrumută cu dobândă mare. Mai arată o încredere la fel de mare în mecanismul discreţionar de alocare: oricât de falit e statul, tot va da cuiva subvenţii pentru ceva, evident, cui are muşchii mai mari. În ultimul an s-au tăiat complet fondurile de cercetare (nu s-au mai ţinut nici licitaţii, în vreme ce în Germania aceste fonduri au crescut de două ori, ca strategie anticriză, antişomaj etc.) şi nu a mai fost angajat nimeni (deşi schema era aproape goală) în programele operaţionale care trebuie să organizeze absorbţia fondurilor europene, lăsându-le pe unele cu doi oameni la bord (şi miliarde de atras şi managerizat).

Suntem la fundul sacului, de acord, dar asta nu ne-a împiedicat să creştem la niveluri fără precedent fondurile pentru promovarea turismului, de exemplu, sau să angajăm pletore de clienţi politici, de la Andrei Gheorghe la Mihai Neamţu, pe lângă un aparat diplomatic ultraumflat. Recentul episod cu concursul pentru un post de secretar economic la ambasada din Paris la care s-a prezentat drept candidat unic viitorul soţ al domnişoarei Băsescu, eroul tabloid Syda, e destul de tipic. Şi tocmai de asta, deşi scandalul a fost atât de mare încât juniorii nu şi-au putut duce planul la capăt - o viaţă de familie în Franţa integral pe banii contribuabililor -, e momentul să ne uităm mai cu atenţie la procedurile de selecţie pentru sectorul public.

România