Monede cu portretul meu
de Mircea Bârsilă, Editura Pământul 2009
Pentru Mircea Bârsilă, poet născut în 1952, versurile pe care le scrie sunt adevărate dionisii ale spiritului. E adevărat că poetul acesta cu cap frumos, bărbătesc, este şi o natură care-şi află împlinirea în scrutarea unei lumi în care menadele îi fac alaiul şi cortegiul. Poemele sale de dragoste sunt epifanii ale unui satir sfios, pentru care însă carnea este ceva la fel de preţios precum sufletul cu care survolează o lume din care misterul şi minunile nu au dispărut după extincţia zeilor şi a driadelor.
Aşa zicând, Mircea Bârsilă este un poet precreştin, cu frică de Dumnezeu, însă croit după aspiraţia şi măsura unei epoci despre care mai vorbesc doar antropologii, istoricii şi paleontologii. Într-un fel straniu, poate că dinozaurii sunt poeţii de azi – şi Mircea Bârsilă ştie cel mai bine asta.
Crezul său poetic este definit de un sincretism al simţurilor, filtrat de antagonice filozofii pre şi postcreştine în care animismul este complicat întreţesut în reţeaua de simboluri şi imagini antropomorfice.
Cel mai recent volum al său, „Monede cu portretul meu“, privilegiază analogia soma/sema, într-o excepţională cartografiere a unei „lumi ce nu se vede“, cu delicate incursiuni în vitalitatea şi decadenţa regnurilor.
Este lumea lui Mircea Bârsilă, un poet pentru care „dispariţia“ semnifică doar mutarea într-un alt regn sau, de ce nu, într-o altă dimensiune: „Ca mâine, suflete, o să tânjeşti, / după un spic sau după firul de lucernă, / aşa cum i se face dor unui ascet, în grota sa, adesea, de o pernă. // Te va chema, din noapte, şi pe tine, / un nevăzut podariu, printre umbre…// Mă tem să mor, cum apa, de îngheţ, când se aştern din nou îngheţurile sumbre, / ca mâine, totuşi, sufleţele… / şi vei ajunge unde nu-s femei, / ci doar sinistre glasuri de hiene / şi gemete de mon
