De câte ori deschid televizorul, am senzaţia că trăiesc în „lumea pe dos". Mai ales atunci când văd reporteri punând întrebări.
Există un proverb german care spune Wer fragt, führt, adică „Cel care întreabă conduce". Poate de aceea singurele emisiuni reuşite sunt acelea în care moderatorii sunt oameni cu o cultură solidă, măcar la fel de mare cu a interlocutorului. Dialogurile platoniciene ne învaţă acelaşi lucru: cel care pune întrebările este ştiutorul, are o viziune integratoare. Socrate întreabă şi îşi călăuzeşte astfel discipolii către adevăr. Întreg învăţământul se bazează pe acest principiu: profesorul este cel care întreabă. În ce-i priveşte pe învăţăcei, e drept, şi ei pun întrebări. Dar acestea sunt punctuale, se referă la probleme nelămurite. De ce să nu întrebe elevii toată ora, iar profesorul doar să răspundă? Pentru simplul motiv că întrebările neştiutorului pot rezolva, la întâmplare, o chestiune sau alta, dar nu au un fir conducător, nu stăpânesc şi nu limpezesc ansamblul. Evangheliile conţin toate tipurile de întrebări: Cristos întreabă şi răspunde, fiind călăuză atât prin ceea ce întreabă, cât şi prin parabolele-răspuns: la propriile întrebări sau la întrebările celorlalţi.
Cum se întreabă, în istoria literaturii? Fără vreo pretenţie de sistematizare sau de epuizare a temei, trec în revistă patru tipuri de întrebări memorabile ale cărţilor. Din prima categorie fac parte întrebările filozofice. Le pun filozofii înşişi (Socrate) sau cei pe care viaţa îi face să devină, mai mult fără voia lor, preocupaţi de rosturile existenţei. Hamlet crede că a găsit cea mai importantă întrebare din lume, singura, în fond, şi o accentuează prin „that is the question". Iar această întrebare-dilemă - poate cea mai cunoscută din toată istoria literaturii - este „To be or not to be" (actul III, scena 1). Varianta not to be: „To die: to slee
