În orice semiotician se ascunde o natură magică cu aplecări demiurgice. Presimţirea că, mane-vrînd cuvinte, va putea găsi adevărul nu-l va părăsi niciodată.
E în el o nevoie teribilă de a crede că limba are o înţelepciune prin care, dacă o va descoperi, va intra în posesia enigmelor lumii. În ochii lui, limba e o oglindă a realităţii şi e îndeajuns să cerceteze luciul ei pentru a ajunge să cunoască rostul lucrurilor. Mai mult, semioticianul are convingerea că cine stăpîneşte limba nu doar că poate desluşi realitatea, dar pe deasupra poate stăpîni minţile semenilor. Prin cuvinte poţi influenţa gîndirea altora, iar înrîurirea îţi dă voluptăţi de vrajă. Totul e atunci să găseşti schemele de bază pe care se sprijină structura limbilor, pentru ca apoi, prin mijlocirea lor, să emani puterea sedimentată în etimologia lor. Aşa se face că, în ciuda aparenţei aride a teoriilor semiotice, imboldul care le hrăneşte e unul mistagogic: credinţa că, prin vocabule, te poţi iniţia în misterul existenţei.
Nu e spirit pasionat de logică, de filologie sau literatură care să nu fi suferit la un moment de superstiţia limbii resimţite ca receptacul al tainelor universului. Fatalitatea acestei superstiţii e cu atît mai răspîndită cu cît nu e recunoscută de cei care o trăiesc. Umberto Eco are meritul de a nu-şi ascunde nostalgiile care i-au hrănit odată interesul semiotic, de aici verva cu care se apleacă asupra unor teme a căror uscăciune descurajează de obicei pe cititor. Eco e un filolog care are darul de a nu plictisi chiar şi atunci cînd erudiţia lui atinge treapta pietroasă a consideraţiilor de seacă specialitate, atîta doar că darul acesta lexical i-a indus savantului italian o veritabilă deformare de ordin expresiv. Chiar şi atunci cînd scrie literatură, Eco face filologie. Eseistul nu renunţă la morga cercetătorului nici în momentele de creaţie epică,
