n "E mai uşor să apăraţi decât să acuzaţi, nu-i aşa?", mă întreabă cineva, cu un soi de curiozitate insinuantă. "Dimpotrivă", îi răspund din prima, fără vreo explicaţie. Păi, acuzatorul n-are cu nimeni o relaţie contractuală, statul, ca titular al acţiunii penale, e o construcţie impersonală. Nu te trage niciodată de mânecă pentru a-ţi reproşa ceva anume. Cu statul ăsta în spate te simţi puternic, într-atât de puternic încât faci din lege o jucărie din plastilină.

Pe care, deseori, o forţezi după bunul plac, doar-doar ajungi unde ţi-ai propus în anchetă. Cu timpul începi să crezi că-ţi este permis orice, că eşti mai presus de legi. Oamenii care îţi intră în birou sunt vinovaţi pe jumătate, rămâne ca tu să decizi restul. În mâna ta stă libertatea lor, şi cine este curat în totalitate? Din scaunul în care te închipui infailibil şi inamovibil, nuanţele îşi pierd importanţa şi chiar dispar, ca să nu te încurce cumva în chirurgia judiciară. Pe când apărătorul lucrează tocmai cu bucata asta de omenesc, sensibilă şi dureroasă.

Fiecare individ este o poveste de emoţii şi lacrimi şi de aceea nu-l poţi ignora, apar sentimentele, resentimentele, remuşcările, prejudecăţile, mustrările, sufletul adică. În relaţia contractuală cu clientul pui nu numai ştiinţa ta de carte, ci şi hălci de suflet, căci altfel nu e de conceput. Şi cum Dumnezeu să fie mai uşor să aperi? Cum, când e atâta omenesc în cazna apărării?

n Undeva, pe întinsoarea judiciară a României, pe masa completului de judecată, observ un calendar. Triunghiul de carton în care sunt înşirate zilele şi lunile finitudinii noastre înţărcuite cronologic are pe latura dinspre public un moto luat parcă din teatrele de comedie. "Râzi mai mult, fii mai vesel!", scrie stupefiant pe dreptunghiul de hârtie aşezat acolo de o mână neinspirată. Şi cinică deopotrivă, pentru că cine e în stare să se vese