Acum patru ani, la Sibiu, am văzut un spectacol care m-a impresionat profund prin simplitatea limbajului scenic, prin tipul de scriitură emoţionant, nesofisticat, încărcat, totodată, de un strat moralizator, de ceva foarte, foarte uman. „Recviem" este spectacolul despre care fac acum aducere aminte.

Scris şi regizat de Hanoch Levin la Teatrul Cameri din Israel. Am vorbit o vreme, în tot felul de împrejurări, despre impactul pe care l-am simţit urmărind un text care mă ducea cu gîndul şi la Bashevis Singer, şi la felul în care sînt alcătuite pildele sau basmele cu structură nestufoasă. Un tip de ironie, de tristeţe şi de disperare ţîşnea din gesturile cotidiene cele mai banale. Plecînd de la trei povestiri ale lui Cehov, Hanoch Levin transforma chiar şi tipul de limbaj prin reducerea perspectivelor, prin însoţirea observaţiilor cu un soi de umor negru, consistent, nediluat. Totul era foarte simplu spus şi pus în pagină. Lamentaţia viorii lui Rotschild din textul lui Cehov era, în spectacol, purtată pe tonuri grave de muzica unui violoncel. Alteori, Keren Hadar interpreta live un song care comenta, altfel, un detaliu, o relaţie. În acest spectacol, moartea este, mai înainte de orice şi oricine, protagonistă. Nimic macabru, nimic sordid pe scenă. În sală, deşirarea interioară a spectatorului. Nu era urmă de exagerare, de demonstraţie în jocul actorilor, în regie. Cheia mi s-a părut chiar simplitatea expunerii. De aici şi tuşa puternic emoţională.

Felul lui Hanoch Levin de a spune poveşti cu şi despre oameni este, pentru mine, inconfundabil. Există şi ceva absurd, şi ceva cu tîlc, şi un soi de ficţiune, şi o realitate acută. Amestecul este, deseori, halucinant. Hanoch Levin ştie să alcătuiască proporţia exactă între sîmbure şi înveliş. Între pilda poveştii şi drumul către ea. Ordinarul se transformă în extraordinar print-o singură picătură