Elisabeta Lipă, şefa de la Dinamo, l-a convins în decembrie 2009 să nu renunţe. Ca sportiv, Ninel Miculescu a trecut prin toate fazele. Entuziasmul de început. Muncă grea, dopaj, gînduri de retragere şi, în sfîrşit, aurul, cucerit miercuri la Campionatele Europene
Pe cînd era puşti, Ninel bătea mingea în curtea şcolii. Firesc şi întîmplător, a ajuns la haltere. I s-a propus să meargă să încerce şi n-a regretat. Tînărul a crescut şi s-a transformat într-un junior prodigios, cu medalii în întrecerile europene şi mondiale. Dar în 2006, la 21 de ani, lucrurile aveau să se coloreze în negru pentru el. Că aşa-i în haltere. Un control pozitiv la Campionatele Europene din Polonia l-a trimis pe bară timp de doi ani.
Punct şi de la capăt
Nu mulţi au puterea să revină. Ninel însă a luat-o de la capăt. În 2008 i-a expirat suspendarea, iar în 2009 rezultatele s-au agăţat din nou de bara de metal a carierei sale. Anul trecut, la Bucureşti, la Europene, a acceptat cu greu că nu a putut demonstra în faţa propriilor suporteri că e un sportiv încă valabil.
"Am fost la un kilogram de aur, la smuls. E normal să fiu dezamăgit", spunea atunci Miculescu. A înghiţit greu acea înfrîngere. S-a bucurat mai mult pentru argintul mondial din Coreea de Sud. Departe de casă şi neavînd nici măcar cum să vorbească cu familia sa. Miercuri însă, a plîns de bucurie, de durere şi de speranţă pe podiumul de la Minsk, cu imnul României pe fundal şi cu steagul în jurul gîtului. Cele 333 de kilograme reuşite la totalul categoriei 69 de kilograme erau deja istorie.
Face două antrenamente din două în două zile. Munceşte pînă la epuizare. Deşi recompensele financiare nu au fost niciodată pe cît şi le-ar fi dorit. Într-un sport sărăc, halterele sînt o disciplină şi mai săracă. Abia supravieţuiesc. Dovada: deplasarea la Minsk a stat sub semnul întrebă
